Interviu-document, la împlinirea a 10 ani de slujire patriarhală, acordat de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Televiziunii Române, realizat de jurnalistul Andrei Victor Dochia și difuzat în cadrul emisiunii Universul credinței – 24 decembrie 2017.
Textul a fost revăzut de autor în ianuarie 2018.

 

Binecuvântați, Preafericite Părinte Patriarh. Vă mulțumesc pentru onoarea pe care o faceți Televiziunii Române şi pentru bucuria pe care o faceți tuturor telespectatorilor acceptând acest interviu, primul după 10 ani de la întronizarea Preafericirii Voastre.

Dumnezeu să vă binecuvânteze. Şi noi ne bucurăm şi, desigur, am acceptat acest interviu pentru că am împlinit 10 ani şi pentru că peste aceşti 10 ani putem, cu ajutorul lui Dumnezeu, să continuăm.

 

Slujba de întronizare a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel,
Catedrala Patriarhală, 30 septembrie 2007

 

Pe 30 septembrie 2007, românii au asistat pentru prima oară, în direct, la o slujbă impresionantă. Vorbim de prima întronizare a unui patriarh într-o Românie liberă şi proaspăt integrată în Uniunea Europeană. Preafericite Părinte, au trecut 10 ani de la acel moment istoric. Erați în mod firesc emoționat, pentru că această demnitate reclama multă responsabilitate, dar şi foarte multă jertfă. Era un context politic destul de nefast, erau mari frământări pe scena politică, scindarea populației, vorbim şi de un an cu două referendumuri. Cum vedeți acum Biserica Ortodoxă Română a anului 2007?

O vedem într-un curs firesc, acela de continuitate şi, în acelaşi timp, de amplificare a activităților sale pastorale, misionare şi, în mod deosebit, o redescoperire sau intensificare a activităților social-filantropice, care au fost întrerupte în timpul perioadei comuniste.

În seara zilei întronizării Preafericirii Voastre, ați acordat primul interviu Televiziunii Române, jurnalistului Titi Dincă. A fost primul şi ultimul interviu, pentru că ne-ați spus atunci, îmi amintesc, că vor fi atât de multe lucruri de făcut pentru Biserică, încât nu va mai fi timp de interviuri. Şi iată că aşa a fost. Care au fost nevoile imediate şi problemele stringente cu care se confrunta Biserica?

În primul rând, a fost nevoie de noi locaşuri de cult, mai ales în cartierele noi, care au fost construite în timpul socialismului şi care nu au avut prevăzute locaşuri de cult. În al doilea rând, a fost educația tineretului, pentru că tineretul dorea să aibă mai multă cunoaştere în privința credinței. Am fost cu toții impresionați când am văzut că, în timpul Revoluției, o mulțime de tineri care nu au făcut ore de religie în şcoală totuşi s-au rugat, au rostit rugăciunea Tatăl nostru, au arătat credința moştenită de la familie, de la părinți, de la bunici şi, desigur, prin lucrarea discretă, dar eficientă a multor preoți de parohie. Deci construirea de biserici, de zid, care lipseau, dar şi zidirea duhovnicească, edificarea spirituală a sufletului – acestea pot fi numite biserica din exterior şi biserica din sufletul omului -, acestea erau prioritățile. Se şi spunea că trebuie acordată multă importanță tinerilor.

A treia prioritate era organizarea pastorală mai eficientă şi, în general, o grijă sporită pentru românii din diasporă, pentru că acest fenomen al migrației sau emigrației a devenit un fenomen nou, necunoscut de Biserica noastră într-o proporție atât de mare, mai ales după anul 2000. Încât, pe de o parte, aveam probleme urgente de rezolvat în țară, iar pe de altă parte, şi o grijă sporită față de românii din jurul granițelor țării şi din diaspora occidentală.

 

Inaugurarea Studioului TRINITAS TV, 27 octombrie 2007

 

Au fost aşadar 10 ani de muncă susținută, neobosită. 10 ani de lucrare „a Martei şi a Mariei” – acestea s-au împletit perfect. Vorbim de organizare, de eficientizare impecabile. V-aş ruga să ne împărtăşiți câte ceva din efortul depus pentru a realiza cele mai importante proiecte ale Bisericii Ortodoxe Române din aceşti 10 ani: Centrul de Presă al Bisericii, canonizarea de noi sfinți români, organizarea de noi structuri administrative bisericeşti – cum spuneați, în diasporă, activitate filantropică şi, nu în ultimul rând, de fapt în primul rând, Catedrala Națională.

Deja în cuvântul de la întronizare am fixat prioritățile, şi anume am arătat nevoia de a avea un post de radio, un post de televiziune şi un cotidian, pentru a răspândi credința şi pentru a trece dincolo de zidurile Bisericii, adică a transmite Liturghia în fiecare zi, mai ales pentru familiile vârstnice, pentru oamenii în vârstă, pentru oamenii bolnavi. De aceea se constată şi astăzi că cea mai iubită emisiune este Sfânta Liturghie şi apoi, seara, Vecernia, de la Catedrala Patriarhală. Deci, am dorit să construim deodată cu biserica nouă, Catedrala Mântuirii Neamului, şi o biserică mai intensă în sufletele oamenilor. Postul de radio, postul de televiziune şi Ziarul Lumina au fost anunțate atunci, în 30 septembrie, iar la hramul Catedralei Patriarhale, în 27 octombrie 2007, au şi fost puse în practică.Realizate într-un timp extrem de scurt.

 

Inaugurarea Studioului Radio TRINITAS,
27 octombrie 2007

 

Da. Ne-a ajutat Dumnezeu ca în trei săptămâni şi ceva să realizăm aceste rețele mediatice de comunicare.

O altă lucrare mare a fost anunțul că vom continua eforturile pentru a începe construirea Catedralei Mântuirii Neamului sau a eliberării poporului român de stăpâniri străine. Aceasta înseamnă mântuirea neamului. Nu înseamnă mântuire într-un sens teologic, ci într-un sens patriotic. Desigur, acesta este un mandat primit de la înaintaşi. Nu a fost ideea noastră, noi doar ne-am asumat împreună cu Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu clerul şi cu credincioşii, această sarcină, întrucât Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Națională, cum o numim acum mai pe scurt, este o necesitate practică şi totodată are şi o valoare de simbol, adică de simbol al unei biserici dedicate pomenirii sau comemorării eroilor ­neamului, ai poporului român din toate timpurile.

 

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel
la Centrul de îngrijiri paliative „Sfântul Nectarie”
al Arhiepiscopiei Bucureştilor, 24 decembrie 2012

 

Pentru că sunt adesea generate în spațiul public false teme de discuție, de tipul „Vrem şcoli şi spitale, nu catedrale”, ca şi cum acestea s-ar exclude, aş vrea să ne oprim câteva minute la activitatea social-filantropică a Bisericii, o instituție care a cheltuit pe acțiuni filantropice, doar în 2016, aproximativ 96 milioane de lei. Ca să înțeleagă telespectatorii, vorbim de 20 milioane de euro, pe care Biserica i-a cheltuit pe acțiuni filantropice: instituții, servicii sociale, campanii de genul „Sănătate pentru sate” sau „Donează sânge, salvează o viață”. A reuşit? Şi dacă da, cum a reuşit Biserica să devină, în acest timp, primul filantrop al țării?

A devenit nu pentru că şi-a propus – am constatat aceasta mai târziu -, ci pentru că a simțit responsabilitatea de a uni Liturghia cu filantropia. În vremea noastră, dacă o predică frumoasă nu este însoțită şi de o acțiune filantropică sau culturală sau de ordin artistic-bisericesc, nu este credibilă sau nu este completă. Iar această corelare între spiritualitate şi acțiune, între Liturghie şi filantropie, este o dominantă în toată tradiția Bisericii noastre. Dar în timpul comunismului, Biserica a fost redusă adesea la o instituție pur liturgică, fără impact social-filantropic. De aceea, după schimbările din 1989 s-a revenit la tradiția noastră veche, şi anume a prezenței preoților de caritate în unități militare, în spitale, în penitenciare şi în alte unități ale statului; pentru că este nevoie de o întărire a sufletului şi de o conştientizare a relației dintre libertate şi responsabilitate. Şi astfel, această dezvoltare social-filantropică a devenit o întregire, oarecum, a Sfintei Liturghii din Biserică. Se vede că acolo unde mănăstirile oferă o agapă după Liturghie vin mai mulți credincioşi; unde este îmbinată comuniunea în rugăciune cu comuniunea la o agapă, la o masă, la care oamenii pot să…

 

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în mijlocul copiilor
de la Centrul „Sfânta Sofia”, 23 decembrie 2015

 

Să relaționeze.

Da. Să relaționeze, să-şi vorbească față către față; se continuă ideea de Biserică, în calitate de comuniune şi comunitate.

Apoi, desigur, pe lângă multe parohii s-au dezvoltat cabinete medicale, cabinete stomatologice, cabinete de consultanță – chiar juridică – şi, mai recent, în ultimii ani, aceste unități de after school, pentru copii care sunt buni la învățătură, dar nu au suficiente condiții acasă pentru a studia. Deci am putea spune, în concluzie, că am redescoperit tradiția veche a Sfinților Părinți: în timp de libertate credința s-a manifestat şi prin fapte ale iubirii milostive. Mai întâi celebrăm iubirea milostivă în Liturghie, aşa cum a fost ea arătată în Iisus Hristos, şi apoi în filantropie. Foarte adesea Mântuitorul Iisus Hristos, după ce a predicat Evanghelia Împărăției cerurilor, a vindecat pe cei bolnavi şi, uneori, a înmulțit pâinile şi peştii, pentru a da şi puțină hrană celor care toată ziua şi-au hrănit sufletul duhovniceşte. Şi noi mergem, deci, după exemplul sau pilda Mântuitorului Iisus Hristos: predicăm Evanghelia, ne rugăm, dar în acelaşi timp ajutăm pe cât posibil această comunitate ca să se întărească, mai ales acolo unde sunt bătrâni, bolnavi, oameni singuri. Este foarte multă nevoie de afirmare a credinței prin fapte.

 

Binecuvântare patriarhală pentru voluntarii Crucii Roşii şi membrii
Asociaţiei Medicilor şi Farmaciştilor din România, 28 octombrie 2013

 

Există o cooperare cu autoritățile statului pe tărâm social-filantropic?

Există o cooperare, pentru că ea este firească, este necesară: cetățenii statului sunt în majoritate credincioşii Bisericii, iar noi lucrăm pentru binele comun. Adică lucrăm cu responsabilități diferite, de pe poziții diferite, dar cu un scop comun. Şi aceasta se vede nu numai la nivelul relațiilor dintre Patriarhie şi diferite ministere, ci şi la nivel județean, la nivel local: consilii locale, consilii județene sprijină activitățile Bisericii, pentru că sprijină de fapt o lucrare în favoarea cetățenilor. Şi este o tradiție la noi de a coopera cu statul, pentru că avem o coresponsabilitate în ceea ce priveşte viața cetățenilor, a credincioşilor noştri. Aici trebuie să adăugăm şi faptul că în noua Lege a cultelor, 489 din 2006, se spune că Statul sprijină cultele pentru că recunoaşte rolul lor în societate: educațional, spiritual şi social, în general; de asemenea, recunoaşte cultele oficiale, recunoscute de stat, ca parteneri ai statului în activitățile sociale şi ca factori ai păcii sociale. Cu alte cuvinte, ajutorul pe care noi îl primim de la stat nu este un simplu gest de bunăvoință, ci de recunoaştere a contribuției cultelor la viața societății. Şi, desigur, contează şi numărul mare al credincioşilor. Deci, este vorba de o coresponsabilitate, fără însă de a ne depăşi competențele sau atribuțiile. Noi rămânem oamenii Bisericii chiar şi atunci când cooperăm cu statul. Şi statul are autonomia lui: este neutru din punct de vedere religios, dar nu este indiferent.

Nu este potrivit să enumerăm acum, Preafericirea Voastră, titluri care au ținut prima pagină a ziarelor, au făcut să curgă în mediul on-line multe luări de poziție, mă refer la cea mai importantă ctitorie a țării în ultimii 10 ani, vorbim de Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Națională. Această dispută între adversarii şi susținătorii ei a scos la iveală multă rea credință şi, din păcate, multă înverşunare. În cele din urmă, catedrala este o realizare a Patriarhului, a Bisericii şi a poporului român credincios. Este aceasta percepută ca o necesitate practică şi ca un simbol spiritual-național, aşa cum ați numit întotdeauna acest proiect?

Sigur, s-a constatat necesitatea acestei biserici de foarte multă vreme. Prima luare de poziție privind necesitatea unei catedrale a fost în anii imediat după Războiul de Independență, când Ioan Slavici şi Mihai Eminescu au scris în presă că este nevoie de o catedrală în care să fie pomeniți eroii din acest război, din 1877-1878. Apoi, în anul 1884, regele Carol I, care şi-a dat seama de necesitatea unei catedrale, mai ales prin faptul că venea în fiecare duminică la slujbă, deşi era catolic – mai întâi mergea la misa romano-catolică şi apoi urca pe Dealul Mitropoliei, venea în această biserică şi asista la Liturghia ortodoxă. El şi-a dat seama că este necesară o biserică mai mare şi, de aceea, în 1884 a emis un decret-lege privind biserica catedrală din Bucureşti. Legea aceasta n-a fost niciodată abrogată, doar că a fost pusă în aplicare la 126 de ani de la emiterea ei şi, ca atare, noi am început să punem în practică o lege care exprima necesitatea unei catedrale. Poziția regelui Carol I a fost reafirmată de către regele Ferdinand, la doi ani după Unirea cea mare de la Alba Iulia, adică în 1920. Şi atunci, în contextul acela, după Primul Război Mondial şi după Unirea Mare de la Alba Iulia, din 1918, s-a numit Catedrala Mântuirii Neamului, adică a izbăvirii sau a eliberării lui de stăpâniri străine. Şi, deci, dezideratul acesta a continuat. Dar condițiile nefavorabile – uneori războiul, alteori criza economică – n-au permis realizarea acestei catedrale.

Desigur, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist a insistat foarte mult să pună în practică mandatul primit de la Patriarhul Miron Cristea şi dorința celor care au arătat necesitatea şi, în acelaşi timp, demnitatea unei catedrale naționale, însă a avut mult de lucru până când i s-a stabilit locul. S-a propus Piața Unirii, după aceea s-a spus că nu este bună, s-a propus Bulevardul Unirii, apoi Parcul Carol, Parcul Izvor şi, în cele din urmă, s-a stabilit pe Dealul Arsenalului – fostul Deal al Arsenalului -, între actualul Parlament şi Ministerul Apărării.

Acolo, desigur, am primit terenul ca o compensație, o reparație morală pentru cele cinci biserici, trei demolate şi două translate şi, deci, are o valoare de simbol construirea Catedralei Naționale într-o zonă în care cinci biserici au fost afectate pentru a face loc Casei Poporului. A trebuit ca noi să explicăm toate aceste aspecte, să arătăm că nu e vorba de o ambiție, ci de o necesitate şi că această biserică, actuala Catedrală Patriarhală, a fost la început o biserică de mănăstire, construită între anii 1656 și 1658. 10 ani mai târziu, în 1668, a fost declarată provizoriu Catedrală Mitropolitană, iar în 1925, când Mitropolia Țării Româneşti a fost ridicată la rang de Patriarhie, catedrala a fost numită provizoriu Catedrală Patriarhală. Aşa este scris pe pisania din interiorul catedralei, după lucrările de restaurare făcute în timpul Patriarhului Miron Cristea, între anii 1932 și 1935.

Avem deci de-a face cu o ieşire din provizorat. Biserica este foarte frumoasă aici, dar este foarte mică, încât la un moment dat, când a trebuit să sfințim Marele Mir, n-au încăput în altar decât 12 ierarhi: ceilalți ierarhi şi clerul în naos, iar poporul a stat afară. Am şi spus în glumă că nu trebuie să practicăm un apartheid liturgic, clerul în biserică şi poporul afară, mai ales atunci când e vorba de vreme rece sau ploioasă. Deci, noua catedrală este o necesitate practică, pe care o constată cei care slujesc. Cei care nu slujesc în catedrală sau nu vin des să participe la slujbe nu îşi dau seama de necesitatea practică. Iar faptul că a fost pusă în relație această nouă catedrală cu pomenirea sau comemorarea eroilor români din toate timpurile, dar mai ales a celor care au murit în 1917, în Primul Război Mondial pentru realizarea unității de neam, pentru România reîntregită, arată o semnificație deosebită privind sfințirea ei. De aceea, noi am făcut eforturi şi facem în continuare ca sfințirea să aibă loc în data de 30 noiembrie 2018, de ziua Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României. Aşa încât realismul şi simbolismul se leagă între ele cu speranță.

 

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a săvârşit
slujba pentru punerea pietrei de temelie
a Catedralei Naţionale, 29 noiembrie 2007

 

Ce a însemnat acest proiect, cum a prins contur complet – mă refer la faptul că nu a fost uşor în aceşti ani să se înalțe atât de repede un edificiu atât de important?

Au fost mai multe concursuri, dar nu toate au reuşit în privința proiectului. Sfințirea locului s-a făcut în data de 29 noiembrie 2007, în ajunul sărbătorii Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României. Şi această sfințire a locului a pus capăt discuțiilor privind locația unde va fi construită. Dar a trebuit să organizăm încă trei simpozioane consultative, fiindcă acele concursuri costau foarte mult şi nu prea reuşeau, şi atunci am transformat concursurile mai întâi în simpozioane consultative şi am făcut apel la arhitecți, la ingineri. Au fost propuse mai multe variante, astfel că am reuşit în timp de trei ani – 2008, 2009 şi 2010 – să parcurgem toate etapele privind proiectarea. După trei ani de tatonări şi consultări, am ajuns ca în toamna anului 2010 să avem, în data de 2 septembrie, autorizația de construcție din partea Primăriei Sectorului 5 al Capitalei şi, mai târziu, spre sfârşitul anului 2010, să începem lucrările, organizarea de şantier. Deci, propriu-zis, noi, din noiembrie-decembrie 2010 am început lucrările şi, iată, acum ne aflăm la o cotă foarte ridicată, şi anume suntem la bazele turlelor – turlele catedralei vor fi finalizate anul viitor, 2018, la sfârşitul anului vom sfinți altarul şi iconostasul, iar pictura peste câțiva ani, după ce se va realiza. Ceea ce este foarte important este că în graficul nostru am avut o întârziere de şase luni, am recuperat patru şi sperăm să recuperăm şi celelalte două, ca urmare a faptului că de la 400 de muncitori pe zi am ajuns la 800. Şi aceşti muncitori, fiind mai mulți, lucrează în două-trei schimburi, şi aşa avem speranța că vom termina lucrările, acoperim biserica şi o sfințim.

 

Slujba de resfințire a Catedralei Patriarhale, 26 octombrie 2008

 

Din nefericire, proiectul ridicării Catedralei Naționale a fost şi este în continuare ținta unei campanii răuvoitoare față de Biserică. Aş vrea să vă întreb cum răspunde Biserica acestor critici aduse permanent, în această perioadă?

Biserica nu se miră de aceste critici, pentru că în slujba de sfințire a locului unei biserici există o rugăciune în care se spune sau I se cere lui Dumnezeu să ajute pe cei care construiesc catedrala şi să îi ferească de bântuielile diavoleşti. Ceea ce înseamnă, nu numai din rugăciune, dar şi din experiența mai multor parohii care au construit biserici, că aproape totdeauna există şi potrivnici sau există şi ispite prin care se încearcă oprirea lucrării sfinte. Dar dacă ne întărim în credință, suportăm criticile; dacă ştim că nu se poate fără ispite să ne manifestăm credința, atunci nu ne pierdem curajul şi continuăm. Noi am ştiut că unele critici vin din faptul că oamenii nu erau suficient de informați, alții contrapun bisericile construite nevoii de spitale sau de şcoli, însă noi constatăm că sunt multe şcoli private care s-au adăugat celor publice, multe spitale sau unități medicale care s-au adăugat; pe de altă parte, numărul copiilor a scăzut – mai ales la sate. Dar noi nu punem în opoziție construcția de şcoli şi spitale, pe de o parte, şi de biserici, pe de altă parte. Sunt necesare şi unele, şi altele. Doar că biserica este spital şi şcoală, spital duhovnicesc şi şcoală duhovnicească pentru toată viața. Şcoala duhovnicească numită biserică nu se termină cu bacalaureatul sau cu doctoratul şi, ca iertătoare de păcate şi vindecătoare de boli sufleteşti, Biserica se adresează tuturor vârstelor, tuturor categoriilor sociale. De aceea, ea nu poate fi înlocuită cu nimic. Ea are specificul ei, unicitatea ei şi, ca atare, noi suntem susținători şi ai construirii de şcoli, şi de biserici. Doar că totul depinde de gestionarea banilor. Când credincioşii văd că bănuțul lor face să crească o clădire nouă, atunci se încurajează. Dacă doar le cerem bani, dar nu arătăm progresul în construcție, atunci există nedumeriri, întrebări, ezitări… Din acest punct de vedere, şi autoritățile de stat care ne ajută, potrivit legilor în vigoare – o ordonanță de urgență din 2005 şi o lege din 2007 se referă în mod expres la construirea Ansamblului arhitectural Catedrala Mântuirii Neamului -, deci pe baza unei legislații speciale se oferă de către stat aceste ajutoare, iar noi le folosim şi le justificăm. Din 2010 şi până acum, niciodată Curtea de Conturi nu a găsit ceva negativ în privința folosirii şi a justificării banilor primiți de la stat. Şi aceasta ne arată că dacă lucrăm pentru construirea unei catedrale sau a unei biserici, trebuie să lucrăm şi într-un mod corect. Nu este totul doar să construim, ci să construim şi într-o manieră credibilă, corectă, pentru ca aceia care donează bani să ştie că bănuțul lor ajunge…

 

Lucrările celui de-al doilea Simpozion Tematic Consultativ:
„Noua Catedrală Patriarhală, Catedrala Mântuirii Neamului,
arhitectură, structură, utilitatea culturală“, 26 iunie 2009

 

Se regăseşte.

Se regăseşte, da. Şi trebuie să precizez că aceia mai statornici în a ajuta biserica, deşi sumele sunt foarte mici, sunt pensionarii. Avem rugăciune specială la fiecare slujbă, aprobată de Sfântul Sinod, pentru donatori, pentru constructori, pentru cei care se ostenesc cu zidirea catedralei. Şi cei care donează banii zic: Şi astăzi m-a pomenit. Dar nu i-am pomenit exact pe nume, ci pe categoria aceasta a donatorilor, a celor care ajută. Şi, în mod surprinzător, sunt oameni care din pensia lor mică dau acolo, 20-30 de lei, în fiecare lună.

Vor fi pomeniți în veşnicie…

Vor fi pomeniți, sigur. Dar ideea este că nu totdeauna oamenii cei mai bogați sunt cei mai darnici. Sunt şi unii mai modeşti din punct de vedere financiar, dar au conştiința că ce se zideşte este o necesitate şi o expresie a credinței.

Preafericite Părinte Patriarh, dacă acestea au fost doar câteva dintre realizările pe care le-a înfăptuit Biserica în aceşti 10 ani, aş vrea acum să aducem în atenția telespectatorilor şi momente de tensiune sau provocările din această perioadă. Vorbeam de campanii răuvoitoare, dar aş vrea acum să vorbim despre faptul că Biserica a fost supusă sistematic unui tir de sondaje de opinie din care să reiasă, de la an la an, o încredere diminuată a românilor în această instituție, şi vorbim de o instituție nu doar umană, ci divino-umană. Dacă în anii ’90 Biserica beneficia de cea mai mare încredere din partea populației – de 90 de procente, conform unui sondaj IMAS din septembrie anul acesta, 2017, Biserica a ajuns la puțin peste 50% grad de încredere în rândul populației. Pe de altă parte, aş vrea să luăm în considerare şi anul 2015, atunci când 90% din părinți şi-au înscris copiii deliberat la ora de religie. Cred că e firesc să vorbim despre acest rezultat ca despre unul cu valoare de referendum. Aş vrea să vă întreb: Care este de fapt realitatea?

În primul rând, pe plan internațional se constată că este o criză a instituțiilor. Sondajele de la noi din țară arată o fluctuație a încrederii populației în toate instituțiile. Iar faptul că, la un moment dat, diminuează sau creşte, arată că aceste sondaje sunt relative şi, deci, noi le luăm doar ca orientative, nu ca normative. Aşadar, pentru noi, sondajele sunt relative, uneori sunt comandate, alteori simplificate, alteori, în fine, modelate, după interesele de moment sau după diferite orientări mai generale. Dar faptul că nu sunt pentru noi determinante şi nici normative se explică prin responsabilitatea pe care o are Biserica în societate. Ea, indiferent de sondaje, nu trebuie să se descurajeze în misiunea, în lucrarea ei sfântă. Mântuitorul Iisus Hristos ne spune: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Nu a spus că totul este succes, totul este progres, din treaptă în treaptă, ci a spus că veți avea necazuri în lume şi încercări. Sigur, s-a dovedit aceasta în timp de persecuție, în timp de suferințe de tot felul, piedici şi aşa mai departe. Dar ceea ce este important este continuitatea misiunii Bisericii. Fiindcă Dumnezeu nu judecă totdeauna după cifre, cât de mult am realizat, ci cât de fideli am fost. De aceea, îndemnul Mântuitorului este acesta: „Fii credincios până la moarte şi-ți voi da cununa vieții” (Apocalipsa 2, 10).

 

Preafericitul Părinte Daniel a sfinţit temelia
Catedralei Naţionale, 28 iunie 2012

 

Uneori construim multe biserici, uneori nu s-au mai putut construi decât foarte puține sau deloc. Sau chiar s-au dărâmat. Important a fost faptul că s-a menținut credința, că populația a fost credincioasă, într-un număr mai mare sau mai mic – sigur, n-a depins totdeauna de Biserică, ci şi de factori externi, pe care nu i-a provocat ea. Importantă este fidelitatea. În timp de laudă, în timp de critică, în timp de prigoană sau în timp de libertate, trebuie să rămânem statornici în credință, fideli. Fidelitatea aceasta este necesară şi în familie, şi în mănăstire. Dincolo de greutăți şi ispite este important să rămânem fideli jurământului sau idealului pe care ni l-am fixat.

Noi constatăm că, în general, oamenii care vin la biserică şi umplu bisericile arată fidelitate. Sondajele sunt pe de o parte un criteriu, nu suntem indiferenți, dar nici nu descurajăm. Iar pe de altă parte, avem bisericile pline de credincioşi. Când şi bisericile ar fi goale de credincioşi, atunci, sigur, sondajele se pot confirma mai mult. Dar atâta vreme cât bisericile sunt pline de credincioşi, aceasta arată că încă mai avem nevoie de biserici la nivelul populației noastre. În Bucureşti sunt puține biserici în raport cu numărul credincioşilor. Deci, nu disperăm. Biserica este corabia mântuirii. De aceea, cartea Constituțiile Apostolice, de la sfârşitul secolului III – începutul secolului IV, spune aşa: Biserica trebuie să fie mare şi să aibă formă de corabie. De aceea, noi n-am făcut-o nici rotundă, nici pătrată, ci în formă de corabie. Iar turla mare, cu cruce pe ea, reprezintă un catarg al corabiei. Dar este o corabie care totuşi stă pe uscat, nu merge pe apă, şi această corabie a mântuirii, care aduce aminte de faptul că Mântuitorul însuşi predica adesea din corabie şi a făcut minuni în corabie pe Marea Galileii, ne arată că Biserica trebuie să fie o corabie a mântuirii, spațiu în care omul se întâlneşte cu Dumnezeu în modul cel mai apropiat, în timp senin şi în timp de furtună. Corabia trebuie să rămână corabie şi atunci când sunt valuri multe, şi atunci când totul este senin. Deci, noi nu considerăm că trebuie să ne înfricoşăm atât de mult, încât să abandonăm misiunea noastră.

 

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în vizită la şantierul
Catedralei Naţionale, 4 septembrie 2016

 

Au fost vremuri foarte grele, uneori când Biserica a fost desființată, interzisă, cum a fost timp de 25 de ani, de pildă, în Albania, sau mai mult. Interzisă religia! Primul stat ateu din lume. Şi totuşi oamenii se rugau pe ascuns, iar acum, aşa cum mărturisea Arhiepiscopul Tiranei şi Albaniei, Anastasios, acum a reînflorit credința. Deci, sunt încercări în istorie, de creştere a numărului credincioşilor, de diminuare, dar importantă este fidelitatea.

 

Vă propun acum, Preafericirea Voastră, să facem referire la un alt moment de tensiune pentru societatea românească şi, bineînțeles, pentru Biserică. Este vorba despre tragedia de la Clubul Colectiv, un moment în care 64 de tineri şi-au pierdut viața într-un incendiu absolut cumplit. A existat atunci, într-un mod absolut justificat, o tensiune imensă în societate, o tensiune care s-a răsfrânt şi asupra Bisericii. S-a spus atunci, la momentul tragediei, că Biserica nu ar fi fost alături de familiile victimelor. Cum ați trăit, ca Patriarh, acele momente?

Noi trebuie să mărturisim adevărul, pe care uneori presa l-a ascuns sau l-a spus doar parțial. Prima instituție care a făcut după acest accident un comunicat de presă, cu apel la rugăciune pentru odihna sufletelor celor morți şi apel la donare de sânge pentru cei răniți a fost Patriarhia Română. În dimineața respectivă, Patriarhia a dat acel comunicat. Apoi, preoții noştri din spitale, preoții de caritate erau lângă răniții din spitale, lângă cei arşi, şi făceau rugăciuni în paraclisele sau capelele spitalelor şi, de asemenea, mobilizau parohiile să aducă ajutoare sau bani pentru a ajuta familiile celor răniți. Preoții din parohii au făcut rugăciuni şi au fost alături de sicriele şi de familiile celor decedați. Personal, noi am participat la două înmormântări ale celor decedați. Însă noi suntem obişnuiți ca, atunci când cineva e decedat, să stăm lângă sicriul lui, nu să stăm la locul unde a avut loc accidentul. Dacă se întâmplă un accident feroviar sau unul de circulație şi mor 40-50 de persoane pe o stradă, nu facem pelerinaj acolo, ci stăm alături de familiile celor decedați şi ale celor răniți. Dar, spre surprinderea noastră, s-a considerat că este mai important pelerinajul la locul accidentului decât prezența alături de persoanele decedate şi alături de persoanele rănite. Şi dacă aceasta s-a dorit, deşi nu era în mod obişnuit o necesitate, sigur că au mers şi acolo, la Colectiv, preoții noştri şi au făcut rugăciuni. Dar în primul rând ne-am gândit să fim alături de cei decedați, de cei răniți şi de persoanele şi familiile îndoliate sau îndurerate.

 

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a săvârşit slujba Parastasului pentru victimele incendiului din Clubul Colectiv, Reședința Patriarhală, 29 octombrie 2016

 

E semnificativ faptul că, la două săptămâni de la incendiul de la Clubul Colectiv, la Paris, în noaptea de 13 spre 14 noiembrie acelaşi an, a avut loc un atentat terorist, la Clubul Bataclan, unde au murit peste 100 de persoane. La scurt timp, Arhiepiscopul Parisului a făcut un apel la rugăciune, în Catedrala Notre Dame, nu la Clubul Bataclan, unde a avut loc atentatul. Aceasta a confirmat, deci, că atitudinea noastră a fost corectă, identică în forma ei spirituală cu cea din Occident, de la Paris. Dar dacă s-a dorit ca să fie neapărat un pelerinaj la locul incendiului, sigur, s-a scos în evidență partea aceasta tragică.

Mai mult decât atât, noi am organizat, prin mai multe eparhii, colecte pentru ajutorarea familiilor celor care au suferit în urma incendiului de la Colectiv. Şi aşa de trei ori au fost ajutate familiile celor care au fost afectați de acest tragic eveniment. Arhiepiscopia Bucureştilor, Arhiepiscopia Clujului şi Arhiepiscopia Dunării de Jos au oferit bani concreți, în mod direct, şi am transmis fiecărei familii aceste sume de bani, ca să-i ajutăm în mod concret, nu doar prin predici sau prin rugăciuni.

Dar, sigur, s-a spus că a fost o lipsă de comunicare, pentru că nu am mai avut astfel de atitudini, ca să dăm mai multă importanță locului unde s-a întâmplat incendiul decât persoanelor care au suferit de pe urma acestui incendiu. Atitudinea ostilă împotriva Bisericii era existentă însă înainte de incendiul de la Colectiv. Exista o atitudine ostilă, mai ales din partea unor asociații care erau contrare orei de religie în şcoli. Şi după biruința Bisericii…

 

Cu cele 90 de procente…

Cu cele 90 de procente privind înscrierea copiilor de către părinți la ora de religie, s-a intensificat această ostilitate. De aceea, asociațiile respective, după incendiul de la Colectiv, au fost primele care au scos pancarte cu „Vrem spitale, nu catedrale!”. Deci s-a văzut o legătură între ora de religie şi ostilitatea unora, care a fost apoi amplificată după incendiul de la Colectiv.

 

Şi aceasta pentru că, aşa cum spuneam, cele 90 de procente de înscriere la ora de religie au avut într-adevăr valoare de referendum…

Aproape ca un referendum, ca o consultare populară, propriu-zis.

 

În urmă cu 10 ani, în interviul acordat Televiziunii Române, abordând tema stării materiale în care se află Biserica Ortodoxă Română, Preafericirea Voastră ați spus că bogăția materială poate fi o binefacere sau o ispită, depinde cât de mult ne legăm de ea. ­
În ultimul deceniu am fost martorii mai multor atacuri asupra locului pe care Biserica Ortodoxă Română 
îl ocupă în viața materială a poporului: că ar fi prea multe biserici, că statul şi societatea ar cheltui 
prea mulți bani cu ajutorarea bisericilor, că este megalomanic proiectul acesta al Catedralei Naționale… În schimb, dacă vom căuta şi consulta mai multe rapoarte economice, şi fac referire la unul realizat de dl Petrişor Gabriel Peiu, coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării, constatăm că lucrurile nu stau nici pe departe aşa. Şi fac o singură referire: spre exemplu, Catedrala Națională nu a fost şi nu este mai scumpă decât alte catedrale similare din capitale europene şi este cu mult mai puțin scumpă decât mall-uri bucureştene sau decât Arena Națională. În ce notă ar trebui să privim această problematică referitoare la averea Bisericii?

Averea materială a Bisericii nu este de ordin financiar. Ea nu se găseşte în conturi din bănci. Averea este de ordin liturgic – în primul rând, mulțimea credincioşilor este marea avere, pentru că dacă o biserică este frumoasă, dar este lipsită de credincioşi, nu este suficient de frumoasă dacă rămâne doar un muzeu. Dar este adevărat că patrimoniul cultural-liturgic, mulțimea bisericilor, mănăstirilor, mai ales cele cu o pictură deosebită ca valoare artistică, este considerat ca un patrimoniu foarte mare. Dar noi nu putem scoate „pe piață” aceste biserici. Noi avem nevoie încă de biserici, în plus. Şi nu le transformăm în alte localuri, cum se întâmplă uneori, din cauza secularizării, în alte țări. Deci, averea Bisericii este una de ordin cultual, cultural şi, aşa cum spuneam, ea se referă la bunuri materiale sacre, sfinte: mulțimea icoanelor, mulțimea veşmintelor, mulțimea obiectelor de cult, care sunt expresia iubirii față de Dumnezeu şi a evlaviei. Acestea toate nu pot fi cuantificate şi valorificate în bancă sau de azi pe mâine.

Din punct de vedere al veniturilor financiare însă, acestea sunt destul de limitate în raport cu proiectele sociale şi nevoile filantropice ale Bisericii. Să nu uităm faptul că în Țara Românească şi în Moldova au fost secularizate averile bisericeşti, în 1863, şi aceste averi reprezentau o pătrime din teritoriul țării. Sigur, erau şi multe mănăstiri închinate străinilor; la început s-a spus că doar acestea vor fi secularizate, apoi au fost secularizate şi bisericile şi mănăstirile româneşti, autohtone, încât, la un moment dat, călugării au ajuns muritori de foame. S-au dat apoi câteva legi, ca o anumită compensație, pentru a susține traiul călugărilor din mănăstiri… Dar a fost o deposedare a averilor bisericeşti. Multe dintre monumentele istorice care au fost înainte deschise s-au închis după secularizare şi s-au distrus. Apoi, în timp, Biserica, cu eforturi, şi-a mai adunat unele proprietăți… dar acestea au fost luate de regimul comunist. Iar astăzi doar o parte a fost retrocedată. Se cere mult de la Biserică, dar nu se spune tot timpul cu cât a fost ea păgubită din punct de vedere al terenurilor agricole, pădurilor şi altor proprietăți, care aveau tocmai funcția de a ajuta, de a întreține locaşurile de cult. Apoi s-a convenit că trebuie un salariu sau un sprijin, cum se numeşte el – nu-i chiar salariu complet: 65% din salariul unui profesor de liceu este sprijinul financiar pe care îl dă statul român unui preot de la noi.

 

Bani care se întorc…

Bani care se întorc la stat, sigur, prin impozite, contribuții. Dar Biserica nu este bogată în înțelesul că ar dispune de bani lichizi sau conturi în bănci. De aceea trebuie ajutată. Dacă vrem să angajăm Biserica în lucrare social-filantropică, trebuie să fie ajutată. Şi aici aş dori să subliniez un aspect alarmant, şi anume preoții noştri din mediul rural, din satele îmbătrânite, unde sunt mai mult persoane vârstnice decât tineri, sunt aproape muritori de foame. Medicii au plecat de la sate, mulți profesori au plecat, iar ca intelectuali au rămas preotul şi primarul. Încât avem de-a face cu o experiență nemaiîntâlnită până acum: ­depopularea satelor: avem peste 10, 15, 20 de înmormântări pe an şi nici un botez, nici o cununie. Sigur, ne bucurăm că sunt multe botezuri şi multe cununii în diaspora română. Dar aici este foarte greu. Preotul nu-şi poate completa salariul: adică, ceea ce dă statul este doar o parte, iar preotul trebuie să completeze din contribuțiile credincioşilor. Însă credincioşii înşişi au nevoie de ajutor: de o cantină socială, de un bănuț pentru medicamente. De aceea, am programat, împreună cu Sfântul Sinod, ca anul 2019 să fie Anul omagial al satului românesc. Şi aici avem în vedere pe preot, pe învățător şi pe primar. Pentru că majoritatea celor care s-au jertfit în timpul Primului Război Mondial pentru realizarea statului român unitar au fost oameni de la sat, de la țară. De aceea, trebuie să acordăm un sprijin mai substanțial preoților de la sat. Noi organizăm, în cadrul eparhiilor, prin fondul Păstorul cel Bun, o ajutorare, dar este insuficientă. Condițiile în care unii preoți viețuiesc la sat sunt foarte modeste şi ei, la rândul lor, sunt solicitați să-i ajute pe bătrâni, nu să ceară de la ei bani să-şi completeze salariile. Şi atunci organizăm o oarecare înfrățire între parohii de la sat şi cele de la oraş, să-i ajutăm. Însă ajutorul nu este suficient, mai ales că unii dintre preoții de la sate au şi ei copii. Avem aici, în județul Ilfov, şi parohii sărace, chiar lângă Bucureşti; cu 70-80 de familii, iar preotul are 3-4 copii, dacă nu chiar mai mulți. Şi în Prahova avem parohii foarte sărace. Astfel, trebuie să organizăm o solidaritate internă, dar şi să mărim contribuția din partea Secretariatului de Stat pentru Culte pentru aceste comunități. Deci, sunt probleme noi cărora trebuie să le facem față, din cauza acestui fenomen al emigrației, al plecării românilor în străinătate. Noi ne-am bucura dacă mulți s-ar întoarce, dar întoarcerea aceasta va fi, cred, una lentă, nu una atât de rapidă.

 

Un alt moment greu pentru Biserică, Preafericirea Voastră, a fost şi acela în care, cu multă durere în suflet, Părintele Patriarh a fost nevoit să le ceară scuze credincioşilor pentru tulburarea produsă de acuzațiile aduse public unor clerici, privind anumite abateri de la morala creştină. Ce a însemnat acel moment pentru Biserică?

S-a spus atunci, la momentul respectiv, ce a însemnat. Şi se cunoaşte că, atunci când credincioşii sunt tulburați, trebuie să facem acte de pocăință, de îndreptare şi, în acelaşi timp, trebuie să promovăm disciplina clerului. Dar, ca în orice altă comunitate, avem ispite şi în Biserica noastră şi e nevoie de o întărire a vieții duhovniceşti. Într-o societate secularizată Biserica nu poate să fie lipsită de ispite. Ea, uneori, suportă influențe provocate de secularizare. Prin secularizare înțelegem aici nu secularizarea averilor, ci secularizarea sufletelor, în înțelesul că se construieşte o viață particulară sau socială fără referire la valorile religioase. Din acest punct de vedere, noi trebuie să păstrăm fidelitatea şi să încercăm să recuperăm pe cei care au căzut, dar în acelaşi timp trebuie să întărim disciplinar, să prevenim. De aceea, în Sfântul Sinod s-au luat unele măsuri, nu doar referitor la cazurile respective de indisciplină, ci şi privind în general viața clerului. Este foarte necesar să conştientizăm faptul că societatea secularizată nu lucrează în armonie cu idealul Bisericii, ci foarte adesea se dezvoltă foarte mult într-o poziție de ostilitate, din cauza individualismului. În societatea secularizată s-a dezvoltat foarte mult violența, în familie, în şcoli, pentru că oamenii nu mai au pace şi bucurie în suflet, caută fericirea în droguri, în tot felul de experiențe din acestea care nu sunt sănătoase, nici din punct de vedere spiritual şi nici fizic. Avem de-a face cu o creştere a alcoolismului, a sinuciderilor, şi acestea arată că o criză spirituală profundă se manifestă, ca urmare a faptului că a slăbit viața duhovnicească. Mântuitorul spune că din pricina înmulțirii fărădelegilor, iubirea multora se va răci (cf. Matei 24, 12).

Aşadar, în perioadele de criză spirituală intră în criză şi familia, şi instituțiile şi societatea, dar noi trebuie să rezistăm; să arătăm că nu suntem fatalişti. Trebuie să avem speranță şi în mijlocul încercărilor şi greutăților.

 

Pentru că ați făcut referire la aceste atacuri seculariste, există acum o etică fără de Dumnezeu, sau o credință privatizată, care se traduce în exprimări de genul „eu am Dumnezeul meu” sau „n-am nevoie de Biserică”, „mă rog în taină singur, la mine acasă, nu am nevoie de mijlocitor…” Cum răspunde Biserica acestor noi tendințe de izolare?

Ea răspunde aşa: atunci când nu mai vin credincioşii – adică foştii credincioşi, pentru că unii sunt botezați, dar nu mai sunt practicanți, cum se spune – la biserică, trebuie să mergem noi spre ei. De aceea, tinerii care sunt practicanți, care vin la biserică, încearcă adesea să vorbească în facultate, în întrunirile cu alți tineri, despre importanța credinței şi despre faptul că rugăciunea aduce bucurie, aduce pace în suflet şi că, de fapt, fericirea nu se bazează pe un vid spiritual. Însă, desigur, trebuie să respectăm libertatea omului. Nu putem să-i obligăm pe oameni, nici să le facem morală că nu vin la biserică. Sunt perioade de căutare în viața multora. Sunt oameni care vin la biserică prin tradiția moştenită de la părinți. Alții vin la biserică pentru că au trecut printr-o încercare, printr-o boală, printr-un accident; alții pentru că au întâlnit un coleg evlavios care le-a inspirat curiozitatea şi aşa au descoperit importanța credinței. Deci, până la urmă, noi avem datoria să-i chemăm, să-i ajutăm pe fiecare să descopere iubirea lui Hristos şi, în acelaşi timp, să vadă binefacerile comuniunii. Nu putem să spunem „ne rugăm acasă, singuri”. Desigur, este necesară şi rugăciunea acasă, dar ea nu aduce atâta bucurie ca atunci când sărbătoarea este trăită în comunitate. Iar aceasta o vedem şi în nevoia de comuniune, de relaționare, cum se spune, de întâlnire; încât există valuri de individualism, de izolare, apoi se constată că nu e sănătoasă pentru suflet această izolare. Există o atomizare oarecum şi din cauza tehnicii de astăzi. Dar, în acelaşi timp, nevoia de comunicare rămâne. E profund legată de ființa umană, indiferent cum se exprimă ea la un moment dat.

 

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel împreună cu ierarhii şi tinerii prezenţi la Sfânta Liturghie săvârşită la șantierul Catedralei Naţionale, 4 septembrie 2016

 

Pentru că ați vorbit de tineri, aş vrea să aduc în discuție un eveniment foarte important, Întâlnirea Tinerilor Ortodocşi din acest an. A fost cea de-a patra ediție, care, din nefericire, a fost total ignorată de mass-media din România. Vorbim de 7.000 de tineri creştini ortodocşi, veniți din 32 de țări, la Iaşi. Toți aceştia au fost trecuți cu vederea de jurnalele de ştiri, de agențiile de presă. Cum ne putem explica acest lucru? Ce ar trebui să facă Biserica?

Biserica a făcut ce a trebuit să facă: a transmis integral toată întrunirea. Patriarhia Română, prin Televiziunea TRINITAS şi Radio TRINITAS, a susținut această întrunire în pregătirea ei, dar şi în desfăşurarea ei. Am fost şi personal acolo, prezent. Dar noi nu putem obliga televiziunile particulare sau chiar televiziunea publică să transmită un eveniment dacă nu doreşte. Deci, noi am dat exemplu că nu-i disprețuim pe tineri: dacă se adună atât de mulți, suntem obligați în conştiință să marcăm evenimentul. Dar nu ştim care sunt rațiunile pentru care a fost posibilă o astfel de atitudine a altora de totală ignorare a evenimentului.

Pe de altă parte însă, trebuie să spunem că noi n-am realizat niciodată astfel de întruniri ca să avem un succes mediatic. La Cluj s-a întâmplat acelaşi lucru: foarte puțin a fost mediatizată întrunirea de la Cluj a tinerilor; chiar şi cea de la Bucureşti, în raport cu importanța ei. Dar noi organizăm întrunirile pentru tineri din țară şi din străinătate, ortodocşi din toate țările, din toate Bisericile, iar bucuria lor este bucuria Bisericii. Dacă soarele răsare, dar eu nu vreau să-l văd, înseamnă că trag oblonul sau perdeaua opacă şi nu-l văd că a răsărit. Dar cei care participă la aceste întruniri se bucură şi transmit bucuria aceasta şi în Bisericile respective. Noi considerăm că tinerii au nevoie de întâlnire între ei şi, în acelaşi timp, să fie ajutați, ca Biserica să le arate cum să discearnă între valori efemere şi valori eterne, între comuniunea adevărată şi unele surogate de comuniune, între tradiție şi simplă modă a zilei.

Tinerii sunt foarte sensibili la ceea ce este profund uman şi care are durabilitate. Problema libertății pentru tineri este o problemă foarte mare. Concluzia finală a fost că omul, cu cât iubeşte mai mult pe Dumnezeu şi pe semenii săi, cu atât e mai liber, din punct de vedere spiritual. Cu alte cuvinte, libertatea adevărată este o iubire adevărată. Când iubim pe Dumnezeu în rugăciune şi pe semenii noştri în fapte bune, suntem oameni liberi. Când nu putem face aceasta, înseamnă că nu suntem suficient de liberi în interior. Cei care erau mărturisitori în temnițele comuniste, deşi în exterior nu aveau libertate socială, în interior aveau o libertate spirituală foarte profundă. Şi pentru această libertate a credinței, Dumnezeu le-a uşurat suferințele şi le-a dat speranța că într-o zi se vor elibera sau, chiar dacă nu sunt eliberați, se vor mântui. De aceea, a coincis, în anul acesta, 2017, tema libertății cu tema pomenirii sau comemorării celor care au fost privați de libertate şi au fost persecutați în timpul comunismului.

 

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel împreună cu Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe Autocefale prezenţi la Sfântul și Marele Sinod din Creta, la Liturghia solemnă săvârșită în Duminica Pogorârii Sfântului Duh în Catedrala Mitropolitană „Sfântul Mina” din Heraklion, 19 iunie 2016

Aş vrea să facem referire acum la un alt moment deosebit din cei 10 ani. S-a consumat vara trecută, în 2016, când ați condus delegația Bisericii noastre în insula Creta, la lucrările Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. Aş vrea să vă întreb ce rol a jucat Biserica noastră Ortodoxă în organizarea, dar şi în desfăşurarea Sinodului din Creta?

Desigur, noi am fost pregătiți din timp. S-au publicat proiectele de documente de multă vreme, şcolile noastre teologice, profesorii, dar şi ierarhii care au studii de teologie aprofundate sau doctorate au avut o contribuție deosebită. Însă ceea ce am accentuat noi în mod deosebit a fost asigurarea că acest sinod nu aduce dogme noi, nici canoane noi şi că documentele sunt mai mult de ordin pastoral-misionar; nu schimbăm nici doctrina, nici disciplina Bisericii, nici disciplina canonică şi, din acest punct de vedere, a fost apreciată contribuția noastră de către Bisericile participante. În acelaşi timp însă, desigur, am regretat că patru Biserici Ortodoxe surori nu au fost prezente, iar acum încercăm să arătăm că este nevoie de comunicare, de comuniune şi de conlucrare, pentru a arăta coresponsabilitatea Bisericilor autocefale. Pentru că Bisericile ortodoxe sunt autocefale, dar în acelaşi timp formează Biserica cea Una a lui Hristos şi trebuie să arate şi universalitatea ei, nu numai autocefalia națională sau regională. Din acest punct de vedere, cred că noi, ca Biserică latină, a doua ca mărime în privința numărului de credincioşi, trebuie să mediem, să contribuim la întărirea unității panortodoxe. Prin aceasta nu trebuie să ne subliniem noi înşine vreun merit, ci doar să ne facem datoria; încât ceea ce a rămas important este faptul că şi Bisericile care au fost în Creta şi cele care nu au fost în Creta au rămas în comuniune euharistică. Diferențele sau divergențele sau deosebirile de apreciere a evenimentului Sfântului şi Marelui Sinod din Creta nu au contribuit la ruperea unității şi la încetarea comuniunii euharistice între Bisericile Ortodoxe surori. De aceea, este foarte important să menținem comuniunea euharistică, chiar dacă avem uneori poziții deosebite, pentru că în cadrul dialogului, în cadrul consultărilor putem să lămurim, să îmbunătățim, să ameliorăm unele texte, dar să păstrăm unitatea de credință pe care o afirmăm, de fapt, în Crez: Cred întru una sobornicească şi apostolească – sau apostolică – Biserică a lui Hristos. Delegația română a arătat că Biserica Ortodoxă este Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolică – sau apostolească – şi că alte comunități creştine s-au îndepărtat cu timpul de la Biserica cea una. Aşadar, s-a afirmat această credință puternică în Biserica cea una şi, desigur, dialogul cu alte comunități creştine sau entități este o necesitate de ordin practic, mai ales în țările în care ortodocşii sunt minoritari, cum este diaspora română. Noi avem multe parohii care nu au propriul locaş de cult şi atunci folosesc ca împrumut biserici romano-catolice sau anglicane sau protestante, pentru o vreme, fără să creăm o confuzie în privința credinței. Aceasta arată că, din punct de vedere al pastorației practice, este nevoie să arătăm că putem fi ortodocşi fără să fim fanatici; putem să fim fideli, dar arătând credința lucrătoare prin iubire, nu dezvoltând ura împotriva altora. Trebuie păstrat adevărul de credință, dar mărturisit în aşa fel, încât să se vadă legătura dintre credință şi iubire creştină.

 

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel împreună cu Preafericitul Părinte Kiril, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, 26 octombrie 2017

 

Ați vorbit despre comuniune euharistică şi aş vrea să fac referire acum la sărbătoarea Sfântului Ocrotitor al Bucureştilor, Dimitrie. Ați primit, de sărbătoarea hramului, vizitele mai multor întâistătători de Biserici Ortodoxe surori. Pentru prima oară după Revoluția din 1989, de fapt pentru prima oară după 1983, Biserica Ortodoxă Română a fost vizitată de Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, o vizită care a fost îndelung speculată de presa de la noi din țară. Care au fost premisele întâlnirii şi cum a decurs această vizită?

Prezența Patriarhului Rusiei a fost o necesitate, deoarece anul 2017 este dedicat memoriei Patriarhului Justinian şi mărturisitorilor sau apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului. Era foarte greu de a săvârşi o comemorare a celor care au pătimit în timpul comunismului fără o prezență a Bisericii Ortodoxe Ruse, care a suferit cel mai mult. Acolo a fost prigoana cea mai grea. Au fost zeci de mii de oameni care au fost ucişi, mii de biserici distruse, sute de mănăstiri, încât această comemorare a avut şi un aspect de comuniune euharistică, dar şi de coresponsabilitate, pentru a cinsti memoria celor care au suferit. Desigur că, după aceea, am mers şi noi la Moscova şi am rămas impresionați de faptul că unele dintre momentele de la Moscova au fost aproape similare cu cele de la Bucureşti; adică s-a făcut o comemorare a celor care au suferit, deşi tema principală acolo a fost 100 de ani de la restabilirea patriarhatului în Biserica Rusă. Astfel, noi considerăm că a fost o lucrare de exprimare a comuniunii fraterne, o comemorare a celor care au suferit în timpul comunismului şi, în acelaşi timp, a fost şi o apropiere între diferite Biserici, între cele care au participat şi cele care n-au participat la Sinodul din Creta. Încât a fost ceva pozitiv şi, indiferent de percepțiile sau reacțiile din exterior, noi avem datoria să arătăm că Biserica Ortodoxă este şi Biserică universală, sobornicească, nu doar o Biserică națională. De aceea, aceste relații au fost apreciate, mai ales cele de comuniune euharistică, de către clerul şi credincioşii de la noi, dar şi din Rusia. De 34 de ani n-a mai fost un patriarh al Moscovei la Bucureşti şi a fost, cred eu, un act de normalitate să ne întâlnim mai des – nu trebuie să ne întâlnim doar în exterior, ci şi aici. Totuşi, Patriarhul Moscovei a precizat că aceasta nu a fost o vizită oficială, ci o deplasare la Bucureşti pentru comemorare. Pentru că o vizită oficială presupune deplasări în mai multe locuri din țară. Aici a fost programul limitat la două zile şi numai în Bucureşti, pentru că a fost legat tocmai de această comemorare.

 

Diploma și Medalia omagială „Sfântul Ioan Gură de Aur” pentru personalități ale vieții publice românești, academicieni, profesori universitari, artiști și jurnaliști, implicați în susținerea educației religioase a tinerei generații, 2 iulie 2015

 

Spre deosebire de acum 10 ani, care ar fi ponderea intelectualilor îmbisericiți în raport cu restul intelectualilor şi cum se poate explica o reacție negativă a unei părți a intelectualității față de Biserică?

În primul rând, noi nu-i numărăm, ca să ştim care e ponderea – că ponderea poate să fie număr, dar poate să fie şi contribuție: pot fi mai puțini intelectuali, dar foarte bine pregătiți şi care iubesc Biserica şi o ajută. Deci, nu contează atât numărul lor, cât dorința de a desfăşura o lucrare misionară, inclusiv mediatică. Şi aceşti intelectuali nu doar îmbisericiți, ci chiar trăitori ai credinței Bisericii, aceştia sunt de mare sprijin în a prezenta viața Bisericii, credința Bisericii în dialog cu societatea.

În general, unii oameni, dacă un cleric prezintă poziția Bisericii, au o anumită reticență, dar dacă văd că sunt şi intelectuali care explică, prezintă în mod convingător, nuanțat şi mai complet poziția Bisericii, sau credința şi valorile credinței, valorile eterne ale credinței, atunci impactul este mai mare. De aceea, noi avem nevoie de un dialog cu intelectualii, iar în acelaşi timp avem nevoie să-i ascultăm şi avem nevoie să conlucrăm. Noi nu punem în opoziție Biserica şi intelectualii, pentru că există o mulțime de intelectuali chiar în Biserică.

Biserica joacă un rol în formarea unei noi generații de intelectuali?

Joacă. Pentru că atâtea şcoli teologice pe care le avem şi în care studiază mulți tineri nu doar pentru a deveni preoți, ci pentru a cunoaşte în general teologia, arată că există o dorință de cunoaştere a credinței, de cooperare cu diferite instituții. Noi avem foarte multe profesoare de religie care pe lângă teologie au mai studiat şi alte discipline, şi suntem foarte interesați de aceşti tineri care au două, trei specializări şi care doresc să lucreze la noi, la radio, la televiziune, la ziar. Şi se vede că, dacă un tânăr are două, trei specializări, poate nuanța mai bine şi poate relaționa cu alți tineri sau cu intelectuali în mod mai eficient.

 

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel la slujba de Înmormântare a Regelui Mihai I al României,
Catedrala Patriarhală, 16 decembrie 2017

 

Preafericirea Voastră, un eveniment recent a îndoliat întreaga societate românească, mă refer la plecarea din această lume a Majestății Sale, Regele Mihai I, cel care în urmă cu 10 ani a participat ca invitat de onoare la şedința solemnă din ziua învestirii Preafericirii Voastre ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Cum a resimțit Biserica acest moment al despărțirii de Majestatea Sa?

Cu multă întristare şi, în acelaşi timp, cu multă rugăciune. Organizarea funeraliilor pentru Regele Mihai I al României a fost o conlucrare pozitiv apreciată între Casa Regală şi toate instituțiile statului, în mod deosebit între Armată şi Biserică, pentru că aceste două instituții au contribuit cel mai mult la exprimarea ceremonialului militar şi religios. Noi considerăm că a fost un gest de adâncă rugăciune şi, în acelaşi timp, o solemnitate de omagiere a memoriei unui om care a suferit mult şi care, în acelaşi timp, a avut credință puternică şi a avut speranță puternică. De aceea am intitulat cuvântul nostru de la înmormântare: „Regele Mihai I al României, un simbol al suferinței şi speranței poporului român”.

Este important să reținem, noi, ca Biserică, faptul că formarea lui religioasă l-a ajutat foarte mult să treacă prin greutăți, prin necazuri şi să mărturisească adevărul că a primit credința în special de la mama Majestății Sale, Regina-mamă Elena, care cred că merită să fie adusă – adică osemintele ei – în țară şi pusă în aceeaşi necropolă de la Argeş. Însă trebuie să recunoaştem faptul că Regele a iubit poporul român şi a spus că a aşteptat cu răbdare 45 de ani până când a căzut comunismul şi a revenit în țară. A fost răbdător, iar răbdarea aceasta a avut o mare doză de speranță în ea.

Pe de altă parte, trebuie să ne gândim şi la faptul că noi, ca Biserică, trebuie să arătăm şi compasiune, consolare celor care suferă şi, de aceea, slujbele noastre religioase de înmormântare sunt luminoase şi cu o forță de consolare bazată pe credința în Înviere, dar şi pe factorul uman al suferinței: trebuie să fim alături de cei care suferă, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care spune: „Plângeți cu cei ce plâng şi bucurați-vă cu cei ce se bucură” (cf. Romani 12, 15). Aşa am plâns împreună, am luat parte la această durere, dar cu speranța că sufletul lui în Ceruri va fi un rugător, pentru Biserică şi Țară.

 

S-au împlinit 10 ani, aşadar, de la întronizarea celui de-al şaselea Patriarh al Bisericii noastre. Dincolo de o agendă oficială la care toți cei interesați au acces prin intermediul presei Patriarhiei despre care am vorbit, credincioşii au avut şi bucuria de a afla detalii deosebite despre Patriarhul lor: faptul că are evlavie deosebită la Sfânta Cuvioasă Parascheva şi îi simte ajutorul permanent, că este poliglot, că l-a avut duhovnic pe părintele Cleopa Ilie, marele nostru duhovnic, că are o capacitate de sinteză foarte bună şi un spirit analitic, un foarte fin simț al umorului şi un foarte bun organizator este Patriarhul nostru, dar şi foarte milostiv. Ce alte lucruri ar trebui să mai ştie credincioşii despre părintele lor îndrumător duhovnicesc?

Nu cred că e bine să ştie doar aşa, ca să ne lăudăm. Cred că ceea ce e important să ştie credincioşii este că noi încercăm să lucrăm pentru Biserică, pentru mântuirea credincioşilor, dar împreună cu ei, nu singuri; şi că noi simțim o încurajare foarte mare din partea credincioşilor atunci când ei se roagă, când ne pomenesc în rugăciuni, când scriu pe pomelnice că se roagă pentru sănătatea şi mântuirea noastră. Noi ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea lor, ei se roagă pentru sănătatea şi mântuirea noastră, şi în această împreună rugăciune se află esența care trebuie cunoscută: dacă îi pomenim în toate rugăciunile noastre pe credincioşi, atunci îi simțim foarte aproape, chiar dacă sunt departe. Iar aceste detalii privind unele calități nu sunt importante, ci roadele sunt importante. Noi avem ca orientare în viață cuvintele Sfântului Isaac Sirul, care zice aşa: „Taci tu, ca să vorbească faptele tale”. Adică trăim într-o vreme în care discursurile, cuvântările, dacă nu sunt însoțite de activități sociale, culturale, misionare, rămân insuficiente. De aceea nu dăm interviuri, multe sau deloc, pentru că este mai bine să vorbim prin lucrările pe care le facem – nu singuri, ci împreună cu clerul şi împreună cu credincioşii. Împreună facem ceea ce este nevoie.

Avem totuşi conştiința că oricât de multe lucrări am dezvolta, tot mai rămâne ceva de făcut. Încât ne aducem aminte de Sfântul Calinic de la Cernica, care când a ajuns stareț la mănăstire, a zis: N-am venit aici să mă odihnesc în ostenelile altora. Şi s-a apucat de a făcut biserică nouă, a făcut chilii noi, completare la ceea ce exista. Aşa cred că fiecare ierarh, fiecare preot trebuie să spună şi el: N-am venit aici, în parohie sau în eparhie, ca să mă odihnesc în ostenelile predecesorilor, ci să adăugăm şi noi o faptă bună, o lucrare culturală, social-filantropică.

De pildă, grija pentru restaurarea monumentelor istorice este foarte importantă. Aici totdeauna când avem instituții bisericeşti mai vechi, ele trebuie reparate. La 20, 30 de ani trebuie restaurate, consolidate. Acesta este respectul pentru înaintaşi, dar şi pentru urmaşi, pentru cei care vin. Din acest punct de vedere, cred că pasiunea aceasta de a fi recunoscător prin fapte, de a-i cinsti pe predecesori, înaintaşi, aduce o mare bucurie. De aceea am dat fiecărui salon din Reşedința Patriarhală numele unui patriarh: acesta este Salonul Teoctist Patriarhul, altul este Iustin Patriarhul, Justinian Patriarhul este alt salon… şi am dat numele lor şi unor instituții. Pentru că ceea ce facem noi este continuitate cu predecesorii. Această comuniune peste timp este un izvor de mare bucurie. Deci, am putea spune că acesta este un detaliu important, să păstrăm comuniunea între generații: nu ruptura între generații, ci o comuniune spirituală profundă.

 

Care ar fi cea mai mare dorință, dar şi cel mai important obiectiv al Patriarhului României pentru începutul celui de-al doilea deceniu în fruntea Bisericii Ortodoxe Române?

Dorința este de a continua ceea ce am început şi de a adăuga alte activități care sunt necesare. Însă prioritatea priorităților este chemarea oamenilor la mântuire, adică la unirea cu Dumnezeu prin rugăciune şi prin fapte bune. Aceasta înseamnă pocăință pentru ceea ce a fost greşit, înnoirea vieții duhovniceşti şi speranță pentru lucrări folositoare Bisericii. Cred că Biserica nu poate să aibă alte priorități decât cele fixate de Mântuitorul Iisus Hristos, şi anume binevestirea Evangheliei mântuirii şi, desigur, înnoirea vieții duhovniceşti; iar în al treilea rând, exprimarea acestora, a credinței şi a spiritualității, prin fapte concrete în folosul societății.

Pruncul Iisus Se naşte în smerita peşteră a Betleemului. Aş vrea să vă întreb: Către cine îşi îndreaptă acum gândurile şi rugăciunile Preafericitul Părinte Patriarh?

Aşa cum arată colindele, centrul atenției noastre îl reprezintă Pruncul Iisus şi Maica Domnului, împreună cu Dreptul Iosif, împreună cu îngerii de la Betleem şi cu păstorii. Aşadar, ne gândim mai întâi la Mântuitorul Iisus Hristos, Care S-a făcut om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, ne gândim la Biserica Lui care este simbolizată de peşteră, aşa cum se arată şi la proscomidiar, în Biserica noastră, dar ne gândim şi la întreg poporul român, de pretutindeni: ne gândim la românii din țară, la românii din jurul granițelor actuale ale României şi la românii de departe, din străinătate, din diaspora occidentală. Deci ne gândim ca această sărbătoare a Crăciunului să fie o binecuvântare pentru ei şi pentru familiile lor, să fie o sărbătoare a păcii şi a bucuriei în familie, dar şi un prilej de a arăta pace, iubire şi multă bunătate în jur, mai ales față de cei care sunt singuri, bolnavi, săraci şi neajutorați. Tuturor le dorim o sărbătoare binecuvântată de Crăciun şi o sărbătoare binecuvântată de Anul Nou şi de Bobotează. Întru mulți ani!

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel la finalul slujbei ce se săvârșește în noaptea trecerii dintre ani,
Catedrala Patriarhală, 31 decembrie 2017 – 1 ianuarie 2018

 

Şi noi vă mulțumim, Preafericirea Voastră, că ați fost în casele şi, mai ales, în sufletele credincioşilor români prin intermediul acestui interviu. Vă dorim şi noi sărbători cu pace, cu bucurii duhovniceşti şi ani mulți şi rodnici în slujba Bisericii noastre Ortodoxe!

 

Mulțumim.