Cuvânt rostit la deschiderea lucrărilor Conferinței pastoral-misionare de toamnă a clerului din Arhiepiscopia Bucureștilor, Palatul Patriarhiei, luni, 7 noiembrie 2016

 

Prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, anul 2016 a fost închinat comemorării Sfân tului Ierarh Martir Antim Ivireanul și tipografilor bi se ri cești în Patriarhia Română.

Georgian de origine, Antim Ivireanul și-a găsit în Ţara Românească familia, casa și turma sa duhovnicească pe care a păstorit-o cu dăruire exemplară, fiind un mărturisitor devotat al credinței creștine ortodoxe prin întreaga sa activitate culturală și bisericească desfășurată în slujba neamului românesc. Pelerin smerit, prin rânduiala lui Dumnezeu, Antim Ivireanul a făcut din patria sa de adopție locul misiunii sale; a iubit nea mul românesc, pe care l-a slujit cu credință, și s-a identificat cu aspirațiile lui, primind pentru aceasta pătimiri și moarte martirică. Venirea sa în Ţara Românească era considerată de Sfântul Antim o lucrare a pro videnței dumnezeiești. Nu l-au adus în țara noastră lipsurile materiale sau dorința de parvenire, ci a urmat chemarea lui Dumnezeu de a sluji Biserica și neamul românesc atât în calitate de meșter tipograf, cât și în cea de ierarh.

După o ședere la Patriarhia Ierusalimului, a fost adus de Patriarhul Dositei Notara la tipografia de la Mănăstirea Cetățuia, de lângă Iași, iar apoi a ajuns conducătorul Tipografiei Mitropoliei din București, în anul 1691. În luna mai 1694, a devenit egumen al Mănăstirii Snagov, unde a întemeiat o nouă tipografie și a desfășurat o bogată activitate timp de cinci ani (1696-1701). Și-a continuat opera tipografică în București, între anii 1701 și 1705. La 16 martie 1705, a fost ales Episcop al Râmnicului. În anul 1708 a devenit Mitropolit al Ţării Românești, după trecerea la Domnul a Mitropolitului Teodosie (1668-1672, 1679-1708), ceremonia înscăunării având loc la 22 februarie 1708. A păstorit credincioșii români până la moar tea sa martirică din anul 1716.

A fost un zelos misionar care a înțeles binefacerile meșteșu gului tiparului, un nou mijloc de comunicare ce făcea posibilă o difuzare mult mai amplă și o asimilare mai eficientă a hranei duhovnicești pe care o oferea cititorilor. Din anul 1691, când tipărea la București lucrarea Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său, Leon, și până în anul 1716, când viața sa sfântă a fost curmată, tipărirea de cărți a rămas o constantă a activității sale cărturărești.

Sfântul Antim a considerat tipăriturile daruri duhovnicești făcute păstoriților săi spre zidirea lor sufletească și spre luminare culturală. În repetate rân duri, „preasmeritul întru monahi” Antim își mărturisea convingerea că osteneala tipografului de a imprima „cărți de suflet folositoare și mântuitoare” este o expresie a iubirii și a slujirii aproapelui: „Eu, fiindcă nu am și altă putere spre ajutorul aproapelui decât ocupațiunea tipografiei, n-am lipsit și nu voi lipsi vreodată ca să folosesc, după putința mea, pe frații în Hristos ai mei, tipărind deosebite cărți de suflet folositoare și mântuitoare” („Dedicația din cartea lui Sevastos Chimenitul, Eortologhion, tipărită în grecește la Snagov, în anul 1701”, în: Antim Ivireanul, Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Ed. Minerva, 1972, p. 405). Prin fiecare carte și omilie, Sfântul Antim a invitat păstoriții la un ospăț duhovnicesc în care cuvântul lui Dumnezeu a devenit hrană în locul aleselor bucate și băuturi materiale: „Aș pohti însă aceste cuvinte să le întind ca o masă desfătată înaintea dragostei voastre și să vă fac un ospăț sufletesc, după putință, puind în loc de bucate, cu multe feliuri de bunătăți drese, cuvântul cel de bună vestire și, în loc de băutură veselitoare, să dreg în paharul preaînțeleptelor capetelor voastre cuvântul cel de mare bucurie, pentru care cerem putere de la Hristos, Carele înțelepțește pre cei neînvățați, ca să ne lumineze mintea și să ne dea ajutor ca să putem îndulci cu ospățul vorbelor inimile și auzurile celor ce vor ospăta sufletește” („Cuvânt de învățătură în 25 a lunii dechemvrie, la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos”, în: Antim Ivireanul, Opere, p. 194).

Grație rodnicei sale acti vități tipografice, Biserica noastră a fost înzestrată cu principalele cărți de cult în limba română, cu lucrări apologetico-polemice pentru combaterea prozelitismului catolic, dar și cu valoroase lucrări pastoral-misionare pentru cler și popor.

Alături de Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncovea nu, Sfântul Antim a încercat să combată atragerea românilor transilvăneni la catolicism, stră   duindu-se să-i întărească în credință prin oferirea de cărți autentic ortodoxe. Ucenicul mitropolitului, transilvăneanul Mihail Iștvanovici, era trimis în 1698 la Alba Iulia cu o ti par niță în care s-au tipărit în anul următor: o carte de predici (Chiriacodromion sau Evanghelie învățătoare) și o Bucoavnă (Abecedar).

Prin ostenelile sale tipografice, Sfântul Antim a sprijinit, de asemenea, Ortodoxia de expresie arabă și georgiană. Tipărirea cărților de cult ortodoxe în limba arabă își datorează începuturile Sfântului Mitropolit Antim, care, împreună cu ierarhul antiohian Atanasie Dabbās, a tipărit primele cărți de cult ortodoxe în limba arabă, cu litere arabe: Liturghierul greco-arab, în 1701, la Snagov, și Ceaslovul greco-arab, în 1702, la București. Apoi a dăruit materialul tipografic necesar întemeierii la Alep, în Siria, a primei tiparnițe arabe din Orient. În Georgia natală, Sfântul Antim, prin ucenicul său Mihail Iștvanovici, a pus bazele unei tipografii în care s-au imprimat în decursul a patru ani (1709-1712) zece cărți de cult în limba georgiană.

A fost, totodată, un mare ierarh și un păstor cu un profund sentiment al res   pon sa bilității față de fiii săi duhovnicești, un părinte iubitor și un învățător sensibil, dar și ferm atunci când încerca să îndrepte scăderile morale ale acestora. În cuvântarea rostită la înscăunarea sa ca Mitropolit al Ţării Românești (22 februarie 1708), Sfântul Antim dezvăluia celor prezenți modul în care înțelegea să-și îndeplinească slujirea: Dumnezeu „m-au trimis la dumneavoastră să vă fiu păstor, părinte sufletesc, rugător către Dum nezeu pentru bună sănătatea și spăseniia [mântuirea] dumneavoastră și a cinstitelor dumneavoastră case, purtător de grijă la cele ce ar fi spre folosul mântuinții și să vă fiu de mângâiare la scârbele [necazurile] robiei cei vavilonești a<le> lumii acesteia […] și dimpreună cu dumneavoastră să pătimesc la toate câte va aduce ceasul și vremea, pentru care lucru am datorie să priveghez cu osârdie și fără de lene, ziua și noaptea și în tot ceasul, pentru folosul și spăseniia [mântuirea] tuturor de obște, învățându-vă și îndrep­tându-vă cu frica lui Dumnezeu pe calea cea dreaptă” („Aceasta o am zis când m-am făcut mitropolit”, în: Antim Ivireanul, Opere, pp. 6-7).

Din cuvintele adresate păs toriților, redactate și rostite în cel mai frumos grai românesc, răzbat căldura sa sufletească, devotamentul, a  fec  ți u  nea paternă și grija pentru mântuirea păstoriților. Dacă uneori întâlnim în Didahii cuvinte de mustrare, acestea izvorăsc din conștiința responsa bi lității sale și din grija pă rintească pentru înnoirea duhovnicească a fiilor săi.

În ceea ce privește păstorirea clericilor din vremea sa, Sfântul Antim s-a îngrijit ca aceștia să fie bine in struiți în cunoașterea învă țăturii de credință, harnici în activitatea lor administrativă și, totodată, pregătiți să-și asume, alături de ierarhul lor, misiunea de zidire sufletească a credincioșilor. În acest sens, Sfântul Antim îi povățuia pe clericii din vremea sa: „Fiind secerișul mult, trebuie și lucrători mulți; și pentru că este turma mare, un păstor singur, măcar că este mare în vrednicie, și de ar fi cât de procopsit întru virtute și iscusit în învățătură, nu poate să le vadă <pe> toate, nici să le știe toate; și pentru aceea, dar, are pe preoți și pe părinții cei duhovnicești, care slujesc sfințitului păstor ca niște ochi să vadă toate, ca niște mâini să lucreze cele trebuincioase și ca niște picioare să alerge cu mijlocul lor la tre buința tuturor. Drept aceea ajutători la acest lucru mare al nostru sunteți voi, cucernicilor preoți, care aveți datorie neîncetată, și cu cuvântul, și cu fapta, să lucrați și să vă nevoiți ziua și noaptea împreună cu păstorul nostru pentru mântuirea acestei turme cuvântătoare, <pe> care a dat-o Dumnezeu în mâinile noastre” („Învățătură bisericească”, în: Opere, p. 366).

Sfântul Antim Ivireanul spune că fiecare păstor de suflete trebuie să își asume responsabilitatea slujirii sale: „Drept aceea nu eu, ci socoteala cea dreaptă află (cum) că păstorului celui bun i se cuvine să aibă trei lucruri: una, credință curată, a doua, înțelepciune întreagă, și a treia, să aibă toiag în mână. Cu credința cea curată să caute și să poftească [dorească] pururea binele și folosul oilor lui, nu numai celor sănătoase și zdravene, ci și celor bolnave și zdruncinate. Cu în țe lepciunea să păstorească pe oameni, dând învățătură fiește căruia după vârsta și rânduiala lui […]. Drept aceea păstorul carele vrea să păstorească pe lege și pe dreptate trebuie pururea să țină toiagul în mână, adică dojana și înfruntarea și vrem să pedepsească pe oi și să gonească [alunge] fiarele, căci acesta este sfârșitul cel bun al păstoriei sale, ca să țină oile și să le păzească cu sănătatea cea duhovnicească, adică cu învățătura” („Învățături pentru așăzământul cinstitei mănăstiri a Tuturor Sfinților”, în: Antim Ivireanul, Opere, pp. 327).

„Cu acea puțină agonisită” ce-i dăruise mila lui Dumnezeu și „câștigase cu multele osteneli și cu sudoarei feței mele”6, mitropolitul a reușit să ridice și „o măreață mănăstire cu o preafrumoasă biserică a vând hramul Tuturor Sfinților” (Anton-Maria Del Chiaro, Istoria delle moderne revoluzioni della Valachia con la descrizione del paese, natura, costumi, riti e religione degli abitanti (…), nuova edizione per cura di N. Iorga, Bucarest, 1914, pp. 202-203). Ctitoria care astăzi îi poartă numele a fost ridicată între anii 1713 și 1715, după planurile mitropolitului, pe locul unei biserici de lemn cu hramul Sfântul Nicolae de pe malul drept al Dâmboviței. Păstor iubitor și milostiv, Sfântul Antim și-a înzestrat ctitoria cu „puțin venit, după putința mea”, atât spre a se asigura cele necesare întreținerii mănăstirii, cât și spre a împlini milostenii față de cei „săraci și lipsiți”. Dintru început, acest așe ză mânt a avut o multiplă func  țio na litate: liturgică și filantropică, fiind chemată să ofere săracilor „ajutoriu și mângâiare”, dar și cultural-tipografică, prin instalarea unei ti parnițe și înființarea unei biblioteci, care împrumuta cărți cititorilor din oraș.

A susținut aspirațiile păs to riților săi aflați sub stăpânire otomană, însă, din dorința de a sluji țara, a intrat în conflict cu domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat, căzând vic timă răzbunării acestuia. A fost arestat, umilit și batjocorit, i s-a cerut retragerea din scaun. Mavrocordat s-a adresat Patriarhului ­Ecumenic Ieremia al III-lea, acuzându-l pe mitropolit de uneltire împotriva sa și trădare a Înaltei Porți. Din nefericire, Patriarhul și Sinodul Pa  triarhal de la Constantinopol au dat satisfacție com pletă domnitorului fanariot și au decis ca mitropolitul „să fie îndepărtat de toată lucrarea și rânduiala arhierească, dezbrăcat de harul divin și scos din catalogul arhieresc” (Copie a caterisirii lui Antim (Tὸ ἴσον τῆς καθαιρέσεως τοῦ Ἀνθίμου), în: Mitropolia Ungro-Valachiei.Condica sântă, publicată dupre original de Archiereul Genadie Craiovéanu (extrasă din revista Biserica Orthodoxă Română), București, Tipo – Li to grafia Cărților Bisericești, 1886, p. 113).

În cele din urmă, fostului mitropolit i s-a stabilit ca loc de exil Mănăstirea Sfânta Ecaterina de la poalele Muntelui Sinai. Pe drum spre Peninsula Sinai, garda turcească a primit porunca uciderii sale, iar ordinul a fost executat, trupul celui ucis fiind aruncat în apele râului Tundja, în zona Adrianopole, azi Edirne în Turcia. Cu certitudine, moartea sa mucenicească s-a petrecut după data de 22 septembrie (stil vechi)/ 3 octombrie (stil nou), când mitropolitul iscălea o listă a datoriilor pe care le avea de plătit.

În anul 1966, la împlinirea a 250 de ani de la moartea sa, ­Patriarhul Ecumenic de vrednică pomenire Athenagoras I (1948-1972), la solicitarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prezidat de Patriarhul Justinian Marina (1948 – †26 martie 1977), a anulat nedreapta caterisire pro nunțată împotriva sa în anul 1716 (Scrisoarea Patriarhului Ecumenic Athenagoras I a fost publicată în: Sfântul Antim Ivireanul, Scrisori, ediție îngrijită de arhim. Mihail Stanciu și acad. Gabriel Ștrempel, București, Ed. BASILICA a Patriarhiei Române, 2014, pp. 161-163). La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii ­Ortodoxe Române l-a trecut pe Mitropolitul Antim în rândul sfinților, fiind prăznuit în ziua de 27 septembrie.

Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul este considerat cel mai de seamă Mitropolit al Ţării Românești din toată istoria ei. Prin întreaga sa activitate pastorală, tipografică și predicatorială, Sfântul Ierarh Antim a fost cu adevărat păstorul care-și pune sufletul pentru credincioșii săi. Viața lui a fost o permanentă jertfă de muncă și de râvnă pentru slujirea Bisericii lui Hristos și luminarea credincioșilor. Întrucât trupul său a fost risipit, fiind lipsiți de sfintele sale moaște, prețuim ca pe un odor de mare preț opera sa oratorică și minunea arhitecturală realizată de el, care poartă astăzi numele Sfântului ctitor, Mănăstirea Antim din București.

Alături de Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, îi comemorăm în acest an și pe tipografii bisericești cu ac ti vitate rodnică în tipărirea cărților de cult, cărora cultura românească și teologia ortodoxă le datorează foarte mult.

Prin activitatea intensă a tipografilor români, ca Ieromonahul Macarie, Diaconul Coresi, Filip Moldoveanul, Mitropoliții Simion Ștefan al Ardealului, Varlaam și Dosoftei ai Moldovei și Domnitorul Ștefan Cantacuzino, s-a ajuns ca, în pragul veacului al XVIII-lea, țările române să radieze lumina culturii în tot Răsăritul ortodox aflat sub stăpânire otomană. Mentorii diriguitori ai acestei intense activități tipografice erau Mitrofan, fost Episcop al Hușilor, conducător al tipografiei din București și viitor Episcop al Buzăului, și Ieromonahul și apoi Ierarhul Antim Ivireanul, împreună cu ucenicii lor.

În veacul al XVIII-lea, în Ţara Românească, activitatea tipografică a fost impulsionată de Mitropolitul Neofit Cretanul (1738-1753) și de Episcopii râmniceni Damaschin Dascălul (1708-1725) și Chesarie (1773-1780).

În prima jumătate a seco lului al XIX-lea, marii Mi  tro poliți Veniamin Costachi (1803-1808, 1812-1821, 1823-1842, †18 dec. 1846) și Grigorie Dascălul (1823 – †22 iun. 1834) au continuat vechea tradiție românească de a traduce și tipări scrierile Sfinților Părinți, ale scriitorilor postpatristici și moderni.

Strălucitul Mitropolit cărturar Veniamin Costachi va domina viața bisericească și culturală a Moldovei pentru patru decenii. A reorganizat vechea tipografie a mitropoliei, a înființat una nouă la Mănăstirea Neamț, tipărind peste 130 de lucrări, fie traduse de el însuși, fie lucrările altora, tipărite sub îndrumarea sau cu cheltuiala sa.

În istoria culturală a Ţării Românești, Mitropolitul Grigorie Dascălul rămâne un reper în dezvoltarea activității tipografice. Încă din tinerețe și apoi ca păstor duhovnicesc, a contribuit, prin traducerile realizate, la îmbogățirea literaturii teologice ortodoxe românești cu numeroase lucrări ale Sfinților Părinți ai Bisericii. I se datorează traducerea și tipărirea unor lucrări patristice cu impact semnificativ în viața duhovnicească a credincioșilor.

Activitatea tipografică bisericească a continuat și în secolele următoare (în secolele XIX și XX) în perioada modernă și contemporană a istoriei României, având un rol esențial în viața liturgică și cultural-duhovnicească a Bisericii. Tipăriturile bisericești au contribuit la unitatea credinței, dar și la mărturisirea acesteia în același grai, într-o limbă română unitară, depășindu-se particularitățile lingvistice regionale. Totodată, circulația cărților de cult în limba română în tot spațiul românesc a contribuit la dezvoltarea conștiinței unității și solidarității naționale și la afirmarea identității românești. Pentru aceste merite, numele tipografilor bisericești – ierarhi, monahi, preoți și mireni vrednici ai Bisericii Ortodoxe Române – rămân înscrise în memoria culturală românească.

Binecuvântăm lucrările Con ferinței pastoral-misionare de toamnă din acest an și îndemnăm părintește pe toți preoții și diaconii din Arhiepiscopia Bu cureștilor să urmeze, în preocupările lor culturale, sociale și filantropice, pilda Sfântului Mare Ierarh Antim Ivireanul și a tipografilor din istoria Bisericii Ortodoxe Române.

 

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

Contact Us

We're not around right now. But you can send us an email and we'll get back to you, asap.

Not readable? Change text. captcha txt

Inserati termenul dorit si apoi apasati tasta Enter