Cuvânt rostit în cadrul evenimentului solemn „Decalogul – fundament al justiției“, organizat de Federația Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic, vineri, 22 mai 2015, la Templul Coral din București

      I. Decalogul în tradiția Bisericii Ortodoxe:

Spiritualitatea creștină ortodoxă a păstrat importanța De­ca­lo­gului ca îndreptar pentru via­ța omului în societate, în vede­rea mântuirii. Astfel, cele zece po­runci ale Decalogului sunt cuprinse în cărțile de rugăciuni ale Bisericii noastre, în catehis­me, în manualele de religie sau în Îndreptarul de Spovedanie. Cele zece porunci sunt ghidul pe care trebuie să‑l folosim pentru a ne găsi calea spre Dumnezeu și spre o viețuire dreaptă. „Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile Lui; și poruncile Lui nu sunt grele“ (1 Ioan 5, 3), pentru că ele ne ajută să înțelegem că adevărata viață este comuniune de iubire sinceră și generoasă.

     II. Comuniunea omului cu Dumnezeu și exercițiul libertății responsabile:

Definiția teologică a omului ca ființă creată după chipul lui Dumnezeu implică faptul că, în ceea ce are mai esențial și mai particular, omul nu se definește în raport cu vreun element al lumii în care a fost creat, ci în raport cu Dumnezeu. Trăsătura principală a chipului lui Dum­nezeu în om este tocmai capaci­ta­tea sa de comuniune perso­na­lă, liberă și iubitoare, cu Dum­nezeu și cu oamenii. Comu­ni­u­nea omului cu Dumnezeu a fost stabilită de Dumnezeu Însuși, Care, din iubire față de oameni, i‑a oferit omului posibilitatea păs­trării comuniunii cu El prin respectarea sau împlinirea po­run­cii ascultării, ca afirmare simultană a libertății și a responsabilității omului.

După căderea omului în păcat, inițiativa refacerii comuniunii dintre om și Dumnezeu o are tot Dumnezeu, Care „comunică direct Decalogul poporului Său Israel (Deuteronomul 5, 4‑22 ș.u.)“ (Dictionnaire critique de théologie, Jean Yves Lacoste, „Décalogue“, Paris, 2007, p. 368). Nerespectarea Legii duce la ruperea comuniunii dintre om și Dumnezeu. Între Lege și comuniunea de iubire, față de Dumnezeu și de aproapele, nu există o contradicție, deoarece una fără cealaltă nu poate exis­ta cu adevărat. Observarea Le­gii lui Dumnezeu fără iubire fa­ță de Dumnezeu devine sclavie, iar iubirea fără observarea Legii devine anarhie sau libertate fă­ră responsabilitate. Această a­so­­ciere între păzirea Legii și iu­bi­rea față de Dumnezeu ne ara­tă că scopul Legii sau al porun­ci­lor divine este iubirea smerită și responsabilă, că „țin­ta po­run­cii este dragostea care vine din­tr‑o inimă curată, din­tr‑un cuget bun și dintr‑o credință neprefăcută“ (1 Timotei 1, 5).

Modul cum omul folosește li­ber­­tatea și împlinește poruncile lui Dumnezeu conduce pe aces­ta fie la perfecționare morală și spirituală, fie la decădere și de­z­u­manizare, mai precis îl conduce fie la asemănarea cu Dum­nezeu Cel bun, drept și sfânt, fie la înstrăinarea de El. Așadar, omul are posibilitatea de a alege liber comuniunea sa cu Dum­nezeu, cu oamenii și cu întreaga creație, prin împlinirea poruncilor, sau de a alege înstrăinarea de Dumnezeu, de semeni și de creație, cultivând o libertate egoistă fără responsabilitate.

Prin neascultarea de Dum­nezeu, libertatea de‑a alege a fost folosită de om pentru a rupe comuniunea lui cu Dumnezeu, considerând că el se poate îm­pli­ni în afara comuniunii de iubire, că „poate fi ca Dumnezeu, fără Dumnezeu“ (Sfântul Maxim Măr­turisitorul). În aceasta con­stă căderea sau nereușita sa. De altfel, noțiunea de păcat (ebra­i­că: khét, áwon) privește relația omului cu Dumnezeu și cu semenii: a păcătui înseamnă a fi in­fidel față de Legământ, în­seam­nă a trăda iubirea, a se sepa­ra de comunitate, în timp ce în limba greacă păcatul (hamartia) înseamnă „eșec“ sau „a rata ținta“.

Legătura strânsă care există între comuniunea omului cu Dum­nezeu și libertatea omului de a respecta sau nu Legea se re­găsește în întreaga istorie a mântuirii, care este oarecum și istoria eliberării omului de robia multiplă și complexă a păcatului personal și colectiv.

Libertatea profeților în raport cu mentalitatea și comportamentul decadent sau incorect al contemporanilor lor constă în ascultarea statornică a profe­ților față de voința lui Dum­nezeu. Libertatea drepților își gă­sește izvorul și tăria în îm­pli­ni­rea poruncilor lui Dumnezeu, porunci care promovează ade­vă­rul, dreptatea și bunătatea în so­cietate. Libertatea drepților se întărește și se manifestă în ale­ge­rea pe care o fac între a să­v­­âr­și binele și a respinge răul, adică nedreptatea, violența, min­ciuna, aroganța, lăcomia și alte în­căl­cări ale poruncilor divine.

Mai mult, istoria poporului lui Israel arată legătura strânsă care există între credincioșia sau fidelitatea acestuia față de Dumnezeu, Creatorul lui, și lupta lui cu idolatria și cu po­poa­rele politeiste care‑l înconjurau. Ca o pedagogie divină, când le­gă­mântul sau comuniunea sa cu Dumnezeu slăbește, Israel își pier­de și el libertatea. Robia ur­mea­ză totdeauna infidelității față de Dumnezeu, slăbirii co­mu­­niunii cu El, neascultării față de El, în timp ce eliberarea ur­mează totdeauna convertirii sau pocăinței. Eliberarea se exprimă mai ales în puterea lui Dum­nezeu de‑a ierta și în biruința asupra formelor de oprimare și dominare cauzate de păcatul individual sau colectiv.

Văzut din exterior sau în mod superficial, Decalogul sau Legea lui Dumnezeu pare o sumă de prescripții formale și de reguli stricte, aflate adesea în contrast evident cu mentalitatea omului modern secularizat. Totuși, în esența ei, respectarea celor zece po­runci este mai mult decât o simplă formalitate. Ea este o căutare a vieții în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii, care im­plică și o luptă cu tot ceea ce se opune realizării acestei comuniuni. Această luptă se bazează pe credința în valoarea relației și cooperării dintre divin și uman și pe importanța exercițiului li­bertății responsabile, spre reali­zarea comuniunii de iubire.

Ideea că împlinirea poruncilor nu este un scop în sine, ci o eliberare de egoism și o deschi­dere către iubirea de Dumnezeu și de aproapele este des întâlnită și la Părinții duhovnicești ai Orto­doxiei, care afirmă, în ace­lași timp, că nimeni nu poate în­tâl­ni pe Dumnezeu ocolind (ne­glijând) pe aproapele său, iar dra­gostea curată față de aproa­pele se naște din rugăciune că­tre Dumnezeu. „Dacă‑L iubim cu adevărat pe Dumnezeu – spu­ne Sfântul Maxim Mărturi­si­torul -, dragostea noastră în­săși alungă patimile noastre“ (Centuries sur la charité, III, Cf. „Sources Chrétiennes“, nr. 9, (1943), p. 136. Cf. Thomas Spidlik,
La spiritua­lité de l’Orient chrétien, Roma, 1978, p. 50). Iar Sfântul Isaac Sirul ne spune că: „Împlinirea poruncilor Dom­nului este lucrarea virtuții“ (Isaac le Syrien, Oeuvres spiri­tuelles, Discours, 81, trad. în franc. de Jacques Touraille, Paris (DDB), 1981, pp. 224‑225), adică și a faptei bune față de aproa­pele nostru.

În acest sens, poruncile De­ca­lo­gului sunt lumini constante pentru un mod de viață în care omul drept preferă pe Dum­nezeu Creatorul oricărei creaturi și în același timp vede toate creaturile în lumina comuniunii lui de iubire cu Dumnezeu Cre­a­torul, deoarece Creatorul este distinct de creație, dar nu este despărțit de ea.

III. Legea morală dată de Dumnezeu lui Moise a fost res­pec­tată și de Domnul Iisus Hristos și de Apostolii Săi:

Iisus a arătat importanța Legii, zicând: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau prorocii; n‑am venit să stric, ci să îm­plinesc. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul și pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, și va învăța așa pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăția cerurilor; iar cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în Împărăția ceru­rilor“ (Matei 5, 17‑19).

Cele două porunci ale iubirii față de Dumnezeu și față de aproa­pele, rostite de Iisus Hris­tos: „Să iubești pe Domnul Dum­nezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău“. Aceasta este marea și în­tâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: „Să iubești pe aproa­pele tău ca pe tine însuți“ (Matei 22, 37‑39; Marcu 12, 28‑31; Luca 10, 27), nu desființează Decalogul, ci îl rezumă, pentru că El Însuși spune: „În aceste două porunci se cuprind toată Legea și prorocii“ (Matei 22, 40). Așa­dar, cele două porunci ale iubirii rezumă esențialul întregii Legi morale.

Porunca cea nouă dată de Iisus ucenicilor Săi: „Să vă iubiți unii pe alții. Precum Eu v‑am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul!“ (Ioan 13, 34) adu­ce o noutate privind măsura sau etalonul iubirii omului față de aproapele său. Până la Iisus, deși porunca iubirii aproapelui exista în paginile Sfintei Scrip­turi (cf. Leviticul 19, 18), ea nu oferea totuși un model desă­vâr­șit al împlinirii ei. Porunca nouă ne arată că măsura iubirii față de aproapele nu mai este omul însuși, ci iubirea divino‑umană a lui Iisus; adică trebuie să iubim pe aproapele nostru pentru că Dumnezeu Însuși îl iubește mai întâi.

În concluzie, poruncile De­ca­lo­gului sunt lumini pentru viața persoanelor și a popoarelor, precum și o bază comună pentru dialog și cooperare între creștini și evrei, dar și cooperare cu alte religii, pentru apărarea demnității omului creat după chipul lui Dum­nezeu, promovarea liber­tă­ții și a responsabilității persoa­nei, pentru realizarea drep­tă­ții și solidarității sociale în viața unui popor și a păcii și întrajuto­rării între popoare, mai ales într‑o lume marcată de multă vi­olență, de criză economică și morală, de sărăcie și nesiguranță.

În acest sens, este mereu ne­ce­sară și o cooperare între în­dru­mătorii spiri-tuali ai oamenilor și decidenții politici din via­ța societății, pentru a nu separa libertatea de responsabilitate, nici binele individual de binele comun.

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Contact Us

We're not around right now. But you can send us an email and we'll get back to you, asap.

Not readable? Change text. captcha txt

Inserati termenul dorit si apoi apasati tasta Enter