Vechea Catedrală Patriarhală de pe Dea­lul Mitropoliei din București a fost construită ca biserică de mănăstire, între anii 1656 și 1658, de către domnitorul Constantin Șerban Basarab. În anul 1658, la sfin­ți­rea bisericii mănăstirii cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, săvârșită de către Patriarhul Antiohiei, Macarie al III-lea Zaim1, Ţara Românească avea doar trei ierarhi: la Bucu­rești, Mitropolitul Ștefan I, al Ungrovlahiei, la Râmnic, Episcopul Ignatie, iar la Buzău, Episcopul Serafim2.

După 10 ani de la sfințire, în anul 1668, prin Hrisovul emis de domnitorul Radu Leon3, mănăstirea de pe Dealul Podgorenilor a fost ridicată la rangul de Catedrală Mitropolitană. Astfel, această biserică devine locul unde, în prezența domnitorilor Ţării Românești, iar mai târziu a regilor României, se săvârșea slujba de Te Deum de către soborul de arhierei în frunte cu mitropolitul țării, cu prilejul evenimentelor importante ale vremii, precum: Unirea Principatelor Române din anul 1859, Proclamarea Independenței de stat a României (1877), Proclamarea Regatului României (1881). De asemenea, vechea Catedrală Mitropolitană este legată de cele mai importante evenimente biseri­cești din viața Bisericii noastre: dobândirea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885) și ridicarea ei la rang de Patriarhie, în anul 1925, când, în mod provizoriu, acea catedrală a devenit Catedrală Patriarhală. Unirea Principatelor Române din 1859 a atras după sine și organizarea unitară a structurilor bisericești din Moldova și Ţara Românească în cadrul Sfântului Sinod (1872), soborul ierarhilor a crescut astfel la 12 membri: mitropolitul primat ca președinte, mitropolitul Moldovei și sufraganii lor: episcopii de Râmnic, Buzău, Argeș și respectiv Roman, Huși și Dunărea de Jos (Galați) – înființată în 1864 – și câte un arhiereu-vicar la fiecare eparhie4.

Vechea Catedrală Mitropolitană se dovedise încă de atunci neîncăpătoare, mai ales cu prilejul marilor sărbători bisericești sau naționale, precum și la alte momente solemne, cum a fost Proclamarea Regatului României și încoronarea primului rege, Carol I, la 10 mai 1881, când s-a constatat că nici una dintre cele peste o sută de biserici, câte existau în București, nu era atât de încăpătoare încât să-i primească pe toți cei care ar fi dorit să participe la slujbele oficiate cu prilejul solemnităților.

Ca urmare, la dorința regelui Carol I, în anul 1884, Adunarea Deputaților și Senatul României au votat Legea nr. 1750, pentru construirea „Bisericii Catedrale din București”, promulgată de regele Carol I la 5 iunie 1884 și pentru care prevăzuse de la bugetul statului suma de 5.000.000 de lei (aur)5.

De asemenea, Mihai Eminescu împreună cu Ioan Slavici au fost printre primii intelectuali români care au lansat și susținut ideea construirii în București a Catedralei Mântuirii Neamului, ca semn de mulțumire adusă lui Dumnezeu după Războiul de Independență din anii 1877-18786. După terminarea Primului Război Mondial și după Unirea cea Mare din 1918, numele de Catedrala Mântuirii Neamului s-a menținut ca exprimare a recu­noștinței sau mulțumirii aduse lui Dumnezeu pentru izbăvirea sau eliberarea neamului românesc de asuprire și înstrăinare, dar și „pentru întregirea țării în hotarele sale firești”.

După Marea Unire de la 1918, Sinodul Bisericii Ortodoxe din Regatul României Mari cuprindea 22 de membri7, fiind format din ierarhi din toate provinciile românești: Ţara Românească, Moldova, Bucovina, Transilvania, Banat, Basarabia.

În calitate de Mitropolit Primat al României Mari, Miron Cristea a reluat demersurile pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului. La rugămintea sa, regele Ferdinand I a adresat Sfântului Sinod, la 10 mai 1920, un hrisov regal prin care se vestește hotărârea de a ridica în București o catedrală monumentală în amintirea victoriei armatelor române în Războiul pentru întregirea neamului românesc. În 12 octombrie 1921, Miron Cris­tea se adresează primarului Capitalei, solicitându-i „un spațiu larg și corespunzător” pentru edificarea catedralei8.

În anul 1925, în data de 27 noiembrie, la doar câteva zile după întronizarea sa ca Patriarh, Miron Cristea obține aprobarea primului ministru Ionel I.C. Brătianu de începere a demersurilor pentru construirea noii cate­drale.

Au loc dezbateri publice pentru stabilirea locului noii catedrale, fixat în cele din urmă la baza Dealului Mitropoliei, în fosta Piață Bibescu Vodă. În anul 1929, în ziua de 11 mai, la împlinirea a 10 ani de la Marea Unire9, are loc ceremonia de sfințire a locului de construire a noii catedrale, în prezența repre­zen­tanților Regenței Regale, a reginei Maria, a membrilor Guvernului și ai armatei țării, Patriarhul Miron Cristea sfințind atunci crucea care marca locul viitorului Altar.

Întrucât eforturile Patriarhului Miron au fost adeseori blocate, între anii 1932 și 1935, el a hotărât renovarea și pictarea vechii Catedrale Mitropolitane, transformând-o provizoriu în Catedrală Patriarhală: „Până când împrejurările economice favorabile vor îngădui înfăptuirea ideii de a zidi o măreață biserică a Mântuirii Neamului, drept mul­țu­mită Milostivului Dumnezeu pentru întregirea țării în hotarele sale firești”, așa cum a ținut să fie scris chiar în inscrip­ția așe­zată deasupra ușii de intrare în vechea catedrală.

Din nefericire, demersurile Patriarhului Miron s-au oprit aici, deoarece o puternică criză economică a cuprins apoi țara, menținându-se și în anii următori. Patriarhul Miron a decedat, la 6 martie 1939, cu acest vis neîmplinit, lăsându-l moștenire urmașilor săi.

Vremurile mai bune pentru țară n-au venit imediat, pentru că la 1 septembrie 1939 a izbucnit al Doilea Război Mondial, prinzând în vâltoarea lui și România, căreia i-au fost răpite Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herța (prin Ultimatumul sovietic din 22 iunie 1940), Ardealul de Nord (în urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940) și Cadrilaterul (cedat Bulgariei în 7 septembrie 1940).

Au urmat deceniile grele ale regimului comunist ateu, când mii de oameni credincioși, preoți și călugări au fost arestați, judecați și condamnați la ani grei de închisoare, de unde mulți nu s-au mai întors.

Proiectul Catedralei Mântuirii Neamului a devenit un subiect închis. În plus, aplicarea unui plan agresiv de sistematizare urbană în București, inspirat de arhitectura regimurilor socialiste străine, a provocat distrugeri inestimabile patrimoniului istoric și arhitectural prin demolarea unor monumente vechi, între care și unele biserici și mănăstiri, elocvente pentru trecutul nostru istoric.

După anul 1990, prin grija vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, proiectul construirii Catedralei Mântuirii Neamului a prins din nou viață, după o tăcere de 45 de ani, aducându-se în sprijinul ei argumente noi, pe lângă cele formulate anterior: cinstirea înaintașilor care s-au jertfit pentru credința și unitatea neamului, dar și a eroilor care și-au dat viața în decembrie 1989 pentru eliberarea țării de dictatură și ateism, precum și a celor care au suferit teroarea fără precedent în închisorile și lagărele comuniste.

Eforturile Patriarhului Teoctist au fost însă mult îngreunate prin tergiversarea permanentă în ceea ce privește stabilirea locului de amplasare a noii catedrale, deși orașul București era singura capitală din Europa care nu avea o catedrală reprezentativă.

Amplasamentul final al catedralei a fost stabilit în anul 2005, pe fostul deal al Arsenalului, în Calea 13 Septembrie, în spatele Casei Poporului. Acest amplasament a fost recomandat de municipalitate după ce alte trei locații au fost propuse, în etape diferite (Piața Unirii – 1999, Piața Alba Iulia – 2001 și Parcul Carol – 2004). Din lipsă de alternativă, Patriarhia Română a acceptat, totuși, acest amplasament, deși el oferă catedralei o vizibilitate redusă, din cauza imensității Casei Poporului, clădirea actualului sediu al Parlamentului României.

Patriarhia Română a acceptat acest amplasament ca pe o reparație morală sau „o lumină de Înviere” pentru cele cinci biserici „răstignite”, dintre care trei (Alba Postăvari, Spirea Veche și Izvorul Tămăduirii) au fost demolate, iar două (Schitul Maicilor și Mihai Vodă) au fost translate de către regimul comunist spre a construi pe locul lor Casa Poporului.

Construcția acestei catedrale s-a desfășurat într-o perioadă grea, de criză economică și de criză în domeniul construcțiilor, însă am păstrat mereu convingerea că edificarea ei este un semn de speranță atât pentru firmele care au lucrat direct sau indirect, cât și pentru miile de muncitori din șantierul Catedralei Naționale, care, într-o perioadă de criză, au avut un salariu asigurat datorită acestui edificiu.

Arhitectura Catedralei Naționale ne oferă un spațiu liturgic cruciform, cu planul în formă de cruce latină, având brațul principal mai lung decât celelalte și reprezentând astfel pelerinajul credincioșilor către Împărăția lui Dumnezeu, simbolizată de iconostas. Iconostasul ortodox, numit și catapeteasmă sau tâmplă, nu este un perete despărțitor, ci o punte de comunicare și comuniune între Altar și naos, între cer și pământ, între eternitate și timp, un memorial al istoriei mântuirii și o vedere profetică, anticipată, a Împărăției cerurilor, care se oferă oamenilor.

Ca imagine a Bisericii lui Hristos din Împărăția cerurilor, iconostasul strălucitor al Catedralei Naționale arată că Hristos Se află, în același timp, în slava din Împărăția cerurilor, împreună cu sfinții, dar și, întru smerenie, pe pământ, împreună cu oamenii credincioși care se roagă Lui în Biserică.

Evenimentul sfințirii Catedralei Naționale ne ajută să înțelegem că evidențierea marilor simboluri și valori ale nea­mului românesc este o datorie permanentă a tuturor. Avem nevoie de simboluri pentru că avem nevoie să cultivăm comuniunea noastră ca popor. Cunoscutul „echilibru al poporului român”, așezat, așa cum spunea Mihai Eminescu, „ca o muchie de despărțire, între furtuna ce vine din Apus spre a o întâmpina pe cea din Răsărit”, a generat o mare putere de sinteză culturală, definitorie pentru identitatea noastră națională, pe care părintele Stăniloae o definește ca „îmbinare a caracterului latin cu spiritul creștinismului ortodox”10.

Acest adevăr îl confirma, în anul 1995, Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, în următoarele cuvinte:

Ne miră și naște în noi o admirație nespusă faptul că, aproape o mie de ani după martiriul Sfântului Sava (†372), populația acestor ținuturi, după nenumărate peripeții și prigoane, și-a păstrat credința ortodoxă și limba latină. Este vorba de o adevărată minune a istoriei. Având în vedere mărimea actuală a Bisericii României, suntem nepu­tincioși în a explica cum acest mare popor ortodox a ieșit deodată din întunericul istoriei în secolul al XIV-lea pentru a asigura omenirea întreagă de faptul că supraviețuise ca popor unitar, deși aproape necunoscut timp de secole întregi. Ca un nou Ulise întors în Itaca, scăpând de curse și primejdii, poporul român s-a întors în lumina istoriei, evitând alienarea culturală și asimilarea sa de către alte popoare străine. Poate că secretul acestei minuni se află în credința puternică și neclintită a acestui popor”11.

Această constatare a Sanc­tității Sale, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului, care este de fapt un elogiu adus păstrării identității poporului român creștin, ne arată că rezistența prin credință statornică în fața tuturor răutăților este un factor de unitate și de putere spirituală, care ne ajută în cultivarea și promovarea con­tinuității, unității și identității naționale, în dialog și coope­rare.

Edificarea și sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului înseamnă de fapt împlinirea unui ideal, pe care noi l-am primit ca mandat, împreună cu Sfântul Sinod, cu clerul și credincioșii, de la vrednicii noștri înaintași, iar înfăptuirea acestui ideal a căpătat conținut real în special prin manifestarea solidarității tuturor ierarhilor Sfântului Sinod în sprijinirea acestui proiect, atât prin adoptarea hotărârilor sinodale necesare, cât și prin continuarea realizării Colectei naționale bisericești.

Cu prilejul sfințirii Catedralei Naționale, dorim să mulțumim tuturor ierarhilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, împreună-slujitori și împreună-păstori cu noi ai credincioșilor creștini ortodocși din România și din diaspora română.

Totodată, mulțumim întregului cler, tuturor monahilor și monahiilor, credincioșilor și credincioaselor Bisericii Ortodoxe Române din țară și din afara granițelor României pentru sprijinul lor spiritual și material în această lucrare a Bisericii noastre. Le împărtășim părintești binecuvântări și le cerem să păstreze dreapta credință și să se roage pentru ca Dumnezeu să ne ajute să finalizăm toate lucrările la Catedrala Mântuirii Neamului, inclusiv pictarea ei. Sperăm ca anul viitor (2019) să sfințim paraclisul de la demisolul catedralei, iar peste trei ani să finalizăm și să sfințim întregul veșmânt pictural al Catedralei Naționale.

Mulțumiri speciale se cuvin autorităților de stat care au susținut proiectul construirii Catedralei Mântuirii Neamului: guvernelor României din anii 2011-2018, Primăriei Municipiului București, altor primării din Capitală și din țară, precum și câtorva consilii județene. De asemenea, mulțu­mim tuturor binefăcătorilor și sponsorilor pentru sprijinul acordat în împlinirea acestui ideal românesc, în acest an plin de semnificații, al Centenarului României.

Ne rugăm Mântuitorului ­Iisus Hristos să ne ajute să folosim această împlinire ca pe un moment luminos de binecuvântare și bucurie, de întărire a credinței și a iubirii frățești, știind că sărbătorirea unui eveniment în Biserică poate fi și un moment de reînnoire a misiunii, o reîmprospătare spirituală pentru un nou început, spre slava lui Dumnezeu și mântuirea oamenilor!

 

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

1 Paul din Alep, Jurnalul de călătorie în Moldova și Valahia, ediție și traducere adnotată de Ioana Feodorov, Editura Academiei Române, București, 2014, pp. 416-417.

2 Pr. Mircea Păcurariu, „Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române”, în: Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, pp. 534, 536, 538.

3 Academia Română, doc. LVIII/66; Arhivele Statului București, Condica nr. 2 a Mitropoliei, ms. 128, p. 11.

4 Constantin Drăgușin, „Legile bisericești ale lui Cuza Vodă și lupta pentru canonicitate”, în: Studii Teologice, an. 9 (1957), nr. 1-2, pp. 86-103. Vezi și pr. Mircea Păcurariu, „Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române”, pp. 535, 537, 539-540.

5 Monitorul Oficial, nr. 49, 6 (18 iunie) 1884.

6 Nicolae Șt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, București, 2011, p. 51.

7 Pr. Mircea Păcurariu, „Listele cronologice ale ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române”, pp. 535, 537, 539-540, 546, 550, 551, 553, 557, 562, 564; și Condica Sfântă, vol. III, Ms.1, Biblioteca Sfântului Sinod, ff. 160-177.

8 Arhivele Naționale, Fond Miron Cristea, Dosar 3/1919, ff. 61, 61v.

9 Arhivele Naționale, Fond Miron Cristea, Dosar 3/1919, ff. 19, 19v, 20, 20v. Vezi și: Nicolae Șt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal, pp. 46-51; precum și Jurnalul Patriarhului Miron Cristea: Documente, însemnări și corespondențe, Sibiu, 1987, p. 372 și revista Apostolul nr. 10 din 15 mai 1929.

10 Pr. Dumitru Stăniloae, Opere complete, vol. 9: Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, București, 2018, p. 30.

11 Vestitorul Ortodoxiei, anul IV, nr. 145-146, noiembrie 1995, p. 9, „Bucuria românilor ortodocși este bucuria ortodocșilor de pretutindeni”, Cuvântul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului, rostit în Catedrala Patriarhală din București, duminică, 27 octombrie 1995, cu ocazia vizitei prilejuite de împlinirea a 110 ani de la dobândirea Autocefaliei (1885) de către Biserica Ortodoxă Română și a 70 de ani de la ridicarea ei la rang de Patriarhie (1925).

 

 

 

Contact Us

We're not around right now. But you can send us an email and we'll get back to you, asap.

Not readable? Change text. captcha txt

Inserati termenul dorit si apoi apasati tasta Enter