Cuvântul rostit de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în cadrul Adunării Generale a Academiei Române, cu prilejul Zilei Culturii Naționale, ziua de naștere a poetului naţional Mihai Eminescu, vineri, 15 ianuarie 2016

Sărbătoarea Zilei Culturii Naționale, organizată cu solemnitate și demnitate de Academia Română, ne ajută să înțelegem că celebrarea marilor simboluri și valori ale neamului românesc este o datorie permanentă a tuturor, mai ales într‑o vreme când instituții importante din societatea românească nu mai cultivă gesturi comemorative naţionale.

Tema din acest an, identitatea națională, este foarte vastă și poate fi privită din mai multe puncte de vedere. Noi vom ilustra doar câteva note și elemente specifice ale credinței ortodoxe din spațiul românesc, care a contribuit la cultivarea și promovarea continuității, unității și iden­tității neamului românesc.

Termenul de identitate națională, care descrie sentimentul de apartenență etnică autohtonă, este intim fiecărei persoane și depinde de felul în care persoana interiorizează reperele sale identitare cele mai importante: limbacultura și credința.

De‑a lungul timpului, expresia identitate naţională a cunoscut la mulți dintre gânditorii  nea­mului românesc mai multe formulări: specific naţional a numit‑o Garabet Ibrăileanu, spiritualitate românească – Mircea Vulcănescu, spirit românesc sau conștiință naţională – Nae Ionescu, românismul sau etnicul românesc – Constantin Rădulescu‑Motru, spațiu mioritic – Lucian Blaga, fenomenul românesc este denumirea dată de Mihail Ralea, ortodoxie o numea Nichifor Crainic, suflet românesc – Constantin Noica, sau specificul naţional – George Călinescu (cf. Constantin Schifirneț „Identitatea românească în contextul modernității tendențiale“, Revista Română de Sociologie, serie nouă, anul XX, nr. 5‑6, p. 471, București, 2009).

Părintele Dumitru Stăniloae a numit‑o echilibrul românesc și a arătat, într‑un mod propriu, că acest echilibru al poporului român, așezat, așa cum spunea şi Mihai Eminescu, „ca o muchie de despărțire, între furtuna ce vine din Apus spre a întâmpina pe cea din Răsărit“, a generat o mare putere de sinteză culturală, definitorie pentru identitatea naţională românească.

Părintele Dumitru Stăniloae formula lapidar această sinteză creștinată, spunând că noi, românii, avem simțul misterului din tradiția creștină ortodoxă răsăriteană şi luciditatea latină. „Spiritul de sinteză complexă al neamului nostru – spune el – nu se explică numai din persistența lui din veacuri ime­morabile în spațiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi în îmbinarea în el a caracterului latin şi a creștinismului ortodox. De altfel, caracterul nostru latin nu e străin de vechimea ființei noastre de traci, care nu sau mutat niciodată din acest spaţiu de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi a creștinismului ortodox“ (Dumitru Stăniloae, „Reflexii despre spiritualitatea poporului român“, Editura Scrisul Românesc, Craiova 1992, p. 14).

Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuție majoră la promovarea conștiinței unității spirituale a neamului românesc. Ea a cultivat în sufletele credincioșilor români conștiința trează că ei au aceeași obârșie, ca neam, aceeași limbă şi aceeași credință creștină. Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei erau în strânse legături cu Mitropolia Transilvaniei, răspândirea cărţilor bisericeşti, ajutorarea frăţească în timp de prigoană, corespondenţa între ierarhi, contacte personale între preoţi, călugări şi credincioşi pelerini fiind adesea practicate de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi.

Conștiința unității de neam a fost întărită mai ales prin traducerea şi tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română pentru „întreaga seminție românească“, punându‑se astfel bazele limbii române literare, care a consolidat şi mai mult conștiința unității de neam a tuturor românilor. Biserica a dăruit cărți de slujbă şi de învățătură în limba poporului, înțeleasă de toți, care au circulat în toate provinciile românești, afirmând, adesea, în predosloviile acestor cărți unitatea bisericească şi naţională a tuturor românilor.

Diaconul Coresi, care a plecat la jumătatea secolului al XVI‑lea de la Târgoviște la Brașov, a desfășurat o bogată activitate tipografică de peste două decenii tipărind cele dintâi cărți bisericeşti. El are marele merit de a fi introdus limba română în Biserică. Lui îi datorăm primul Liturghier tipărit în românește (1570). Apoi Cazania Mitropolitului Varlaam al Moldovei, din 1643, intitulată sugestiv „Carte românească de învățătură“, care s‑a răspândit în sute de exemplare în Transilvania, întărește şi mai mult conștiința unității de neam a românilor despărțiți fără voia lor în provincii separate politic. În prefața acestei cărți, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei exprima vizionar convingerea că, prin carte, Biserica se adresa nu doar cititorilor din principatul moldav, ci „la toată seminția românească pretutindenea ce se află pravoslavnici întraceastă limbă“. Şi, într‑adevăr, istoria confirmă circulația Cazaniei  Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei în Transilvania şi în toate ținuturile locuite de români, ajutândui să își păstreze în același timp credința, identitatea şi unitatea etnică. Nu se poate trece cu vederea tipărirea Noului Testament de la Bălgrad (Alba Iulia), în anul 1648, în predoslovia căruia Sfântul Mitropolit Simion Ștefan al Transilvaniei exprima ideea unității naționale şi necesitatea stabilirii unei limbi literare pe care să o înțeleagă toți românii. De asemenea, Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei scria în predoslovia Liturghierului (său) din 1683 că l‑a tradus în românește ca „săînțeleagă toți“, declarând că săvârșirea sfintelor slujbe în limba înțeleasă de popor este în duhul tradiției Sfintelor Scripturi şi al Bisericii Ortodoxe.

Mihai Eminescu, cunoscând bine viața şi istoria poporului român, precum şi rolul Bisericii şi al credinței în dezvoltarea culturii şi a limbii române ca veșmânt viu al învățăturilor de credință şi al cultului liturgic, a numit Biserica Ortodoxă „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului (…) (Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882, în „Opere“, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, vol. 13, pp. 168‑169); fiind „păs­trătoarea elementului latin (…) care a stabilit şi a unificat limba noastră întrun mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriuzise (…)“ (Mihai Eminescu, Liber‑cugetător, liberă‑cugetare“, Timpul, 2 februarie 1879, în „Opere“, Editura Academiei Române, București, 1989, vol. 10, p. 187).

Liturghia săvârșită în limba română în toate provinciile locuite de români a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală naţională, de dezvoltare a identității şi conștiinței naționale şi a culturii românești.

Pe de altă parte, Școala ­Ardeleană şi Biserica GrecoCatolică au contribuit şi ele la cultivarea conștiinței unității de neam şi limbă, ca bază a realizării unității statale românești de mai târziu.

Așadar, limba română și credința creștină românească sunt componente fundamentale ale ființei și identității poporului român. De aceea, negarea uneia din aceste componente reprezintă de fapt un atac asupra identității poporului român.

Astăzi, într‑o lume globalizată şi secularizată, nivelatoare de identităţi culturale pentru câștig de capital financiar imediat, România trebuie să își păstreze identitatea şi să îşi promoveze simbolurile şi valorile spirituale. Deși există unele beneficii ale globalizării mai ales în domeniul informatic şi în cel economic, totuşi piața globală şi sistemul informațional mondial nu pot suplini pierderea identității spirituale a unui popor. În acest sens, este mereu actuală întrebarea: „Ce îi folosește omului să câștige lumea întreagă, dacăşi pierde sufletul?“ (Marcu 8, 36).

Doar o mai bună cunoaștere a identității şi a demnității naţionale ajută un popor să se dezvolte şi să dăinuie în istorie, intrând în dialog demn şi creator cu alte popoare.

Diminuarea sau slăbirea identității naționale, la care conduce impactul unei globalizări agresive, motivată de eficiență şi succes economic imediat, nu este benefică nici pe plan local, nici la nivel universal. Există astăzi țări integrate de decenii în toate structurile Uniunii Europene, sau țări fondatoare ale proiectului globalist, care conștientizează importanța prezervării sau reinventării propriei identități naționale. Degradarea identității naționale trebuie oprită prin cultivarea culturii naționale, a credinței și a tradițiilor populare în cadrul cooperării globale, prin susținerea și promovarea simbolurilor și proiectelor culturale de afirmare a identității naționale. În acest sens, este esențial să redescoperim elementele esențiale ale identității românești pentru a transmite lumii un mesaj pozitiv despre România şi despre spiritul sau etosul poporului român.

În încheiere, dorim să prezentăm un citat dintr‑o cuvântare a Patriarhului Ecumenic, Sanctitatea Sa Bartolomeu al Constantinopolului, care este de fapt un elogiu adus păstrării identității poporului român creștin:

Ne miră şi naște în noi o admirație nespusă faptul că aproape o mie de ani după martiriul Sfântului Sava (†372), populația acestor ținuturi, după nenumărate peripeții şi prigoane, şia păstrat credinţa ortodoxă şi limba latină. Este vorba de o adevărată minune a istoriei. Având în vedere mărimea actuală a Bisericii României, suntem neputincioși în a explica cum acest mare popor ortodox a ieșit deodată din întunericul istoriei în secolul al XIVlea pentru a asigura omenirea întreagă de faptul că supraviețuise ca popor unitar, deși aproape necunoscut timp de secole întregi. Ca un nou Ulise întors în Itaca, scăpând de curse şi primejdii, poporul român sa întors în lumina istoriei evitând alienarea culturală şi asimilarea sa de către alte popoare străine. Poate că secretul acestei minuni se află în credinţa puternică şi neclintită a acestui popor“ (din cuvântul Patriarhului Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului, susţinut în Catedrala Patriarhală din București, duminică, 22 octombrie 1995, cu ocazia vizitei prilejuite de sărbătorirea a 110 ani de Autocefalie şi a 70 de ani de Patriarhat ai Bisericii Ortodoxe Române).

Această constatare a Patriarhului Ecumenic, împreună cu explicația pe care o dă, ne arată că rezistența prin credință statornică în fața tuturor răutăților este un factor de unitate şi de putere spirituală, care ne ajută în cultivarea şi promovarea continuității, unității şi identităţii naţionale.

Adresăm mulțumiri domnului Ionel-Valentin Vlad, președintele Academiei Române, pentru invitația de a participa la această sesiune științifică dedicată Zilei Culturii Naționale, felicităm și binecuvântăm pe toți cei care contribuie prin multiplele lor eforturi ca această Zi a Culturii Naționale să devină o sărbătoare a afirmării tuturor valorilor spirituale, a identității și demnității poporului român.

 

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

Contact Us

We're not around right now. But you can send us an email and we'll get back to you, asap.

Not readable? Change text. captcha txt

Inserati termenul dorit si apoi apasati tasta Enter