Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, susținut la Academia Română, în cadrul sesiunii solemne cu tema: Marea Unire din 1918 – Începutul Primului Război Mondial, luni, 28 noiembrie 2016

 

Primul Război Mondial (1914-1918), cunoscut în istoria românilor și ca Războiul de Reîntregire a Neamului (1916-1919), a reprezentat conflagrația militară interna țională fără precedent în trecutul omenirii, în urma căreia s-a obținut, cu multe jertfe de vieți omenești și multe eforturi spirituale și materiale ale românilor, împlinirea idealului unității noastre naționale.

A fost necesară o luptă armată a poporului român pentru a împlini ceea ce nu s-a reușit pe timp de pace, adică unirea tuturor românilor (din Transilvania, Basarabia și Bucovina cu România) într-un singur stat.

În desfășurarea acestor evenimente, pe lângă oamenii politici ai timpului și armata țării, Biserica Ortodoxă Română a îndeplinit un rol de seamă prin clericii și credincioșii săi mireni.

Despre implicarea slujitorilor Bisericii în desfășurarea Primului Război Mondial s-au scris mai multe cărți, studii și articole care au evidențiat activitatea de asistență religioasă și social-caritativă a clerului și cinului monahal, pentru susținerea poporului român în lupta de eliberare a teritoriilor românești ocupate și realizarea unității naționale.

Pentru o mai bună coordonare a activităților amintite, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a propus Marelui Cartier General al Armatei Române, în luna mai a anului 1915, ca preotul Constantin Nazarie, profesor universitar de Teologie Morală la Facultatea de Teologie a Universității din București, să fie numit  „Protopop al preoților de armată” și „Șef al Serviciului Religios”, fapt care s-a împlinit.

Preoții militari ortodocși, selectați dintre cei cu aptitudini pastorale deosebite, au găsit puterea de a sădi în sufletele soldaților cuvântul mângâietor și întăritor al lui Dumnezeu, fiind mereu la datorie, în mijlocul soldaților, în momente glorioase sau de deznădejde, în momente sublime sau tragice.

Activitatea religioasă, pastoral-educativă și socială a preoților militari în timpul războiului a atins o mare complexitate, relevată în mulțimea documentelor păstrate în arhivele militare sau ale centrelor eparhiale.

Slujbele de binecuvântare sau Te Deum, Sfânta Liturghie, spovedania și împărtășirea soldaților cu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos au fost completate de cuvântări de îmbărbătare, de motivare a luptei pentru împlinirea idealului național. În același timp, misiunea preoților militari a avut și multe aspecte practice: educația moral-patriotică, edu cația sanitară, organizarea de cercuri culturale, de biblioteci volante, de școli de alfabetizare, de serbări militare sau literare. Preoții militari au suportat rigorile pribegiei în munți, au căzut prizonieri, au stat în captivitate în diferite lagăre ale armatelor inamice în Germania, Ungaria și Bulgaria etc.

Atenția clerului militar a fost îndreptată și asupra populației civile. Soldații decedați pe fronturile de luptă lăsaseră în urmă familii nevoiașe sau orfani a căror situație devenea disperată în condițiile războiului. Într-o lume sfâșiată de ură și violență, privirile și speranțele oamenilor s-au îndreptat către Dumnezeu și slujitorii Lui.

De multe ori, în condițiile operațiunilor grele la care luau parte alături de unitățile pe lângă care erau atașați, sau în retragere, preoții au fost puși în situația de a participa direct la lupte, evitând prin intervenția lor situații disperate.

Activitatea de pe front a preoților români ortodocși a fost exemplară și plină de eroism, fiind unanim apreciați de comandanții Armatei Române.

Mareșalul Constantin Prezan, erou și fost membru de onoare al Academiei Române, spunea: Preoții și-au făcut mai mult decât datoria și este o cinste pentru cler, care, alături de ostași, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Ţară și Neam (Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Preoți în lupta pentru făurirea României Mari (1916-1919), Editura Europa Nova, București, 2000, p. 184).

Generalul Ioan Rășcanu, Ministrul de Război, în Expunerea de Motive la Legea pentru organizarea clerului militar, susținută la 8 iulie 1921, în ședința Senatului României, a afirmat următoarele:

 „Armata noastră, care a luptat în condițiuni extrem de grele, cunoscute îndeajuns de domniile noastre, grație pregătirii ei sufletești, a putut să înfrunte cele mai grele timpuri și să treacă neatinsă pe lângă flagelul teribil al bolșevismului care a prins în focul său și a mistuit formidabila armată rusească. Această pregătire sufletească în mare parte își are obârșia în sentimentele religioase cu care a fost înzestrat românul în toate timpurile și care l-a ajutat și salvat în timpurile de restriște. Sentimentul religios a fost veșnic cald în sufletul soldatului nostru, căci preoțimea militară care a însoțit armata în tot timpul războiului a fost mai presus de orice laudă și, ca adevărați apostoli, preoții nu au părăsit un moment postul lor sfânt și de onoare, ajutând ofițerimea spre a putea duce la glorie trupele noastre“ (Conf. dr. Aurel Pentelescu, conf. dr. Gavriil Preda, „Jertfa preoților mobilizați în Războiul pentru întregirea Neamului (1916–1919)”, în volumul Eroi și Morminte, realizat de Oficiul Național pentru Cultul Eroilor (coordonator: dr. Cătălin Fudulu), Editura Alpha MDN, București, 2007, p. 8).

În timpul Războiului din perioada 1916-1918, mai mult de 250 de preoți ortodocși români au însoțit trupele armatei române pe câmpurile de luptă în calitate de confesori militari. Unii dintre ei au murit pe front, alții au fost luați prizonieri și deportați. În teritoriile ocupate vremelnic (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), aproximativ 20 de preoți și-au pierdut viața, fie împușcați de soldați din armata germană, fie morți în urma bătăilor îndurate, fie luați prizonieri în lagărele din Germania și Bulgaria. Peste 200 de călugărițe și călugări au activat ca infirmieri în diferite spitale de campanie sau pe front, unii murind la datorie, din cauza tifosului exantematic. Sute de preoți au fost anchetați, jefuiți sau alungați din parohiile lor de către inamic, alții au murit împușcați în teritoriile ocupate de trupele germane. O parte dintre preoți au primit misiunea de a rămâne în teritoriul ocupat de inamic, suportând calvarul ocupației, achitându-se în mod lăudabil de misiunea încredințată, de a se îngriji de soarta răniților și de populația civilă. În Transilvania, peste 150 de preoți au fost aruncați în închisorile maghiare, unii fiind condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare. Alți peste 200 de preoți au fost deportați în vestul Ungariei, în județul Șopron, unde au trăit în condiții inumane până la eliberarea lor în anul 1919 de către trupele române (Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a III-a revăzută, Editura BASILICA, București, 2013, pp. 471-473).

De asemenea, mulți slujitori ai Bisericii au fost implicați în evenimentul însuși al Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Cele două Biserici românești din Transilvania (Ortodoxă și Greco-Catolică) au fost reprezentate la Alba Iulia prin cinci episcopi, patru vicari, zece delegați ai consistoriilor (consiliilor eparhiale) ortodoxe și ai capitulilor greco-catolice, 129 de protopopi, câte un reprezentant al institutelor teologice-pedagogice și câte doi reprezentanți ai studenților teologi, la care se adaugă numeroși alți preoți sosiți în fruntea păstoriților lor, veniți să pecetluiască dorința de veacuri a strămoșilor români de a trăi neasupriți într-o singură țară. În Marele Sfat al națiunii române, ca și în Consiliul Dirigent, au fost aleși, de asemenea, și slujitori ai Bisericii. Episcopul ortodox român de Caransebeș, Miron Cristea, viitorul Mitropolit Primat (1919) și apoi Patriarh al României Mari (1925), a citit, la sfârșitul Sfintei Liturghii, la Alba Iulia, Rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc, care cuprindea, într-o atmosferă de profundă emoție patriotică, adevăruri de mare profunzime spirituală: „Doamne, Dumnezeul nostru, Tu ești Părintele nostru, Tu ai văzut strâmtoarea părinților noștri și ai auzit strigarea lor, căci se făcuseră ei ca floarea în brumă și plecat spre pulbere era sufletul lor, și trupul lor lipit de pământ… Iar acum mântuire ai trimis nouă și toate marginile pământului văd mântuirea Dumnezeului nostru” (Ilie Șandru-Valentin Borda, Patriarhul Miron Cristea, Editura Petru Maior, Târgu Mureș, 1998, p. 111).

Așadar, în unire se află puterea și demnitatea, binecuvântarea și bucuria unui popor. Dezbinarea, însă, este ucigătoare și umilitoare pentru un popor, deoarece ea slăbește și degradează viața acestuia. Uniți în „cuget și simțiri” putem birui dificultățile și încercările vieții. Unirea întărește și înalță un popor. Să luăm pildă de la corifeii Marii Uniri pe care-i admirăm totdeauna pentru unitatea lor de acțiune și pentru realizările care au urmat după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Biserica, prin rugăciune, cuvânt și faptă, cultivă darul sfânt al unității și demnității naționale, deoarece adevărata libertate nu se află nici în dezbinare, nici în indiferența egoistă, ci ea se află în starea de comuniune și cooperare pentru săvârșirea binelui comun!

Întrucât darul libertății și al unității naționale, simbol al demnității poporului român, a fost obținut cu multe jertfe de vieți omenești și multe eforturi spirituale și materiale, Biserica Ortodoxă Română pomenește la fiecare Sfântă Liturghie pe „toți eroii, ostașii și luptătorii români, din toate timpurile și din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori pentru apărarea patriei și a credinței ortodoxe strămoșești, pentru întregirea neamului românesc, pentru libertatea și demnitatea poporului român”. De asemenea, Biserica dorește să contribuie, împreună cu instituțiile Statului român, la păstrarea integrității României și a demnității poporului român, prețuind astfel jertfa celor care au luptat de-a lungul istoriei pentru realizarea acestor mari idealuri și totodată să promoveze pacea și înțelegerea între popoare.

Astăzi, toți cetățenii României, toate instituțiile statului și toate cultele religioase avem datoria să păstrăm și să cultivăm darul unității naționale ca fiind un simbol al demnității poporului român, obținut cu multe jertfe de vieți omenești și multe eforturi spirituale și materiale, spre binele României și bucuria românilor de pretutindeni.

 

† Daniel

Patriarhul României

Contact Us

We're not around right now. But you can send us an email and we'll get back to you, asap.

Not readable? Change text. captcha txt

Inserati termenul dorit si apoi apasati tasta Enter