Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, rostit la slujba de pomenire a Patriarhului Justinian Marina, oficiată la Mănăstirea Radu-Vodă, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la trecerea sa la cele veșnice, 25 martie 2017

 

Anul acesta, 2017, a fost proclamat în Biserica Ortodoxă Română drept Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului.

De aceea, astăzi, când comemorăm împlinirea a 40 de ani de la trecerea din această viață a fericitului întru adormire Patri­arhul Justinian Marina († 26 martie 1977), am săvârșit slujba Parastasului la mormântul său, aflat în biserica Mănăstirii Radu-Vodă din București. Astfel aducem prinos de recunoștință memoriei acestui vrednic Arhipăstor al ­Ortodoxiei românești, care a iubit Biserica lui Hristos din poporul român cu dragoste nețărmurită și a reușit, cu înțelepciune și ­dăruire jertfelnică, să apere, să păstreze și să transmită valorile eterne ale credinței noastre strămoșești.

Lucrarea sa pastorală, misionară, duhovnicească, culturală și socială pentru binele Bisericii Ortodoxe Române reprezintă pentru noi, cei de astăzi, ierarhi, cler și credincioși, un model luminos și inspirator de fidelitate și slujire a Mântuitorului Iisus Hristos și a Bisericii Sale.

Patriarhul Justinian Marina a fost Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române timp de aproape trei decenii (24 mai 1948 – † 26 martie 1977), în perioada celei mai aprige prigoniri a Bisericii de către regimul comunist ateu, instalat la putere în România după luna martie 1945. Cu mult curaj și echilibru, diplomație și tenacitate, el a încercat să apere Biserica de loviturile sistematice ale puterii politice, alegând calea unei dârze rezistențe camuflate uneori sub un discurs „favorabil” pentru liderii comuniști. S-a opus din răsputeri abuzurilor și ingerințelor partidului-stat în viața Bisericii și încercării acestuia de a transforma Biserica într-o instituție neputincioasă, tolerată și discreditată, în același timp, cu un rol nesemnificativ în societate.

 

Eforturi pentru educația religioasă

Cunoscând tragedia altor Biserici Ortodoxe care s-au opus fățiș comunismului, Patriarhul Justinian a depus mari eforturi pentru a asigura continuitatea vieții liturgice și a Bisericii ca instituție, pentru ca aceasta din urmă să slujească și să lumineze în continuare un popor oprimat de regimul politic. Este semnificativă în acest sens încercarea sa de a contracara propaganda ateistă lansată imediat după impunerea regimului comunist prin interzicerea educației religioase în școală și naționalizarea școlilor confesionale (Decretul nr. 177/4 august 1948), dar și agresiuni ale regimului politic ateu asupra credinței creștine ortodoxe însoțite de îndepărtarea ostentativă din școli a icoanelor și a oricărui simbol religios. Pentru ca iubirea lui Hristos să fie în continuare împărtășită copiilor, la inițiativa Patriarhului Justinian, Sfântul Sinod, profitând de echivocul legii cultelor, care nu conținea vreo prevedere despre cursurile de catehizare, și de refuzul Ministerului Cultelor de a se pronunța, a aprobat desfășurarea acestora (oct. 1950).

În condițiile restrictive impuse de noul regim politic, când noua legislație permitea amestecul abuziv al Statului comunist în viața cultelor religioase, Biserica a fost nevoită să-și organizeze singură un sistem propriu de învățământ teologic.

Astfel, Patriarhul Justinian a reușit să înființeze trei tipuri de școli teologice: Școli de cântăreți bisericești, Seminarii Teologice și Institute Teologice de Grad Universitar. Prin urmare, Biserica noastră a organizat șase Seminarii Teologice, cu cinci ani de studii, la București, Buzău, Mănăstirea Neamț, Cluj-Napoca, Craiova și Caran­se­beș. De asemenea, a organizat, sub directa în­drumare a Bisericii, două Institute Teolo­gice de Grad Universitar, la București și Sibiu1. În toate aceste școli, Biserica a reușit să mențină un standard ridicat al învățământului teologic, pe care l-a pus sub directa oblăduire a Sfântului Sinod, și a căutat să păstreze și să promoveze pe marii profesori de teologie din perioada interbelică: Dumitru Stăniloae, Teodor M. Popescu, Petre Vintilescu, Benedict Ghiuș, precum și alți intelectuali mireni, consi­derați „indezirabili” pentru regimul comunist.

Deși autoritățile înăspriseră cenzura, totuși Patriarhul Justinian a impulsionat publicarea unui număr impresionant de cărți religioase. La Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă au fost imprimate două ediții sinodale ale Sfintei Scripturi (1968, 1975), cu tiraje foarte mari, ediții multiple ale majorității cărților de cult, dar și scrieri teologice și duhovnicești, cărți de rugăciune și de învățătură creștină. Periodicele centrale bisericești, ca Biserica Ortodoxă Română și Studii Teologice, la care s-a adăugat apariția a cinci reviste mitropolitane și a uneia centrale, Ortodoxia, au găzduit în paginile lor și studii sau articole ale unor intelectuali interziși în publicațiile academice de stat. Calitatea publicațiilor teologice românești era apreciată în întreg spațiul ortodox.

 

Apărător al clerului

Patriarhul Justinian a încercat să limiteze efectele epurărilor clerului și a intervenit în favoarea multor clerici arestați, de cele mai multe ori considerați ca fiind potrivnici ai noului regim și „vinovați” doar pentru a fi împărtășit alte valori decât cele impuse de ateismul materialist. Sunt foarte numeroase mărturiile despre inter­vențiile sale în favoarea eliberării preoților tri­miși în lagăre de muncă forțată, in­ter­venții care au provocat iritarea organelor Se­curității. Când, între anii 1958 și 1959, s-a produs un nou val de represiune asupra clericilor, Patriarhul Justinian nu a mai reușit să împiedice arestarea unor colabo­ratori apropiați, a unor duhovnici apreciați și a unor străluciți profesori de teologie, ceea ce arată limitele demersurilor sale de a reduce amploarea persecuțiilor. Însă, după eliberarea din închisoare, mulți dintre supraviețuitorii lagărelor comuniste, lipsiți complet de mijloace de subzistență, au fost reintegrați în preoție sau încadrați în structurile administrative și în insti­tu­țiile de învățământ ale Bisericii (de pildă, cazul părintelui profesor Dumitru Stăniloae și al profesorului Teodor M. Popescu).

 

Apărător al monahismului românesc

Un alt aspect important care a marcat activitatea Patriarhului Justinian a fost respectul său pentru monahismul ortodox, deși el fusese la început preot căsătorit și apoi văduv prin decesul soției. Contribuția monahismului ortodox românesc la cultivarea celor mai importante repere identitare ale poporului român: limba, credința și cultura, împreună cu aportul substanțial al mănăstirilor la opera social-filantropică a Bisericii, exprima rolul considerabil al monahismului în viața poporului român.

Patriarhul Justinian a apărat monahismul ortodox românesc și a încercat să tempereze agresiunile puterii totalitare la adresa mănăstirilor, acestea fiind bastioane ale luptei spirituale împotriva comunismului. După deposedarea mănăstirilor (în martie 1949) de o mare parte a bunurilor materiale (terenuri agricole și forestiere, edificii etc.), Patriarhul Justinian a fost preocupat să găsească surse de finanțare care să permită așeză­mintelor monahale să supraviețuiască în vremurile vitrege care se întrezăreau. Cu multă chibzuință, el a susținut înfiin­țarea în incinta mănăstirilor a unor ateliere meș­teșugărești care să execute comenzi ale unităților de stat, viețuitorii mănăstirilor asigu­rându-și astfel veniturile necesare vieții zilnice. Astfel, monahii și monahiile care au rămas în mănăstiri au salvat aceste mănăstiri, arătând utilitatea unirii rugăciunii cu munca.

Patriarhul Justinian s-a opus cu vehemență proiectului de așa-zisă „reformă” a mănăstirilor, obligând astfel regimul politic comunist să-și asume singur promulgarea Decretului 410 (28 octombrie 1959), care a fost o lovitură fără precedent a autorităților de stat comuniste și ateiste față de monahismul românesc. Urmare Decretului 410 din anul 1959, au fost scoși forțat din mănăstiri aproximativ 5.000  de viețuitori, îndeosebi maici și frați tineri, fiind „obligați să aibă domiciliul forțat în satele natale, să intre cu totul în viața civilă, să primească serviciu (loc de muncă), să nu mai slujească cele sfinte și să fie permanent sub controlul poliției locale”2. În aceste condiții, un număr mare de mănăstiri și schituri au fost transformate forțat în biserici de parohie, altele au devenit muzee sau locuri turistice, iar unele chiar „au rămas în paragină sau au fost distruse și profanate”3. Deși nu a reușit să oprească aplicarea decretului nefast, Patriarhul Justinian a încercat totuși să-i atenueze efectele. Interpretând legea ostilă monahismului ca având un caracter temporar, el a încurajat călugării să nu plece din mănăstiri sau să revină în ele, ajutând astfel ca după trecerea acestei furtuni devastatoare abătute asupra Bisericii, începând cu anul 1964, monahismul românesc să cunoască o anumită revigorare, prin restaurări și consolidări de biserici și chilii monumente istorice, dar și prin misiunea duhovnicească desfă­șurată de unii duhovnici îmbunătățiți, așa cum a fost cazul părintelui arhimandrit Cleopa Ilie, care, la îndemnul Patriarhului Justinian, a reînviat viața monahală a unor mănăstiri din Moldova, Muntenia și Banat. În perioada zbuciumată a prigoanei împotriva Bisericii, părintele arhimandrit Cleopa Ilie a fost chemat la București, locuind câteva luni chiar în Reședința Patriarhală, unde s-au pus bazele unui amplu program misionar, pe care ulterior părintele Cleopa l-a desfășurat, ostenindu-se pentru îndrumarea vieții monahale românești pe calea Sfintei Tradiții a Bisericii noastre Ortodoxe și aducând încurajare și bucurie în obștile monahale pe care le-a povățuit părintește.

Datorită eforturilor Patriarhului Justinian, au fost restaurate numeroase biserici și mănăstiri. El a acordat o atenție deosebită așezămintelor monahale din Arhiepiscopia Bucureștilor, fiind astăzi cinstit între ctitorii mănăstirilor Radu Vodă din București, Ghighiu, Ciorogârla și Zamfira, dar și ctitor al schiturilor Techirghiol, Dragoslavele și Cricov – Jercălăi. De asemenea, i se datorează restaurarea Catedralei Patriarhale, a Paraclisului și Reședinței Patriarhale, a Palatului Cancelariei Sfântului Sinod, precum și înființarea Bibliotecii Sfântului Sinod din incinta Mănăstirii Antim. În multe mănăstiri au fost organizate muzee de artă religioasă, ateliere de pictură și ateliere de țesut covoare. La acestea se adaugă atelierele de veșminte bise­ricești de la Mănăstirea Pasărea sau Ghighiu, precum și atelierele de obiecte bisericești de la Schitul Maicilor și de la Mănăstirea Plumbuita din București.

El a elaborat nu numai un program local de salvare a bisericilor din Arhiepiscopia Bucureștilor, ci mai cu seamă el a fost ctitorul unui adevărat program național de salvare, în primul rând de restaurare a bisericilor-monumente istorice, a locașurilor de cult aflate în degradare, precum și a unui program de zidire de noi biserici în locul unor biserici mici sau ruinate. În acest sens, el a înființat, cu aprobarea Sfântului Sinod, Fondul Central Misionar, realizat din colecta generală pe țară, din care se acordau ajutoare financiare pentru repararea, restaurarea și chiar construcția de noi biserici4.

De asemenea, pe durata patriarhatului său, s-au înregistrat unele împliniri care au ridicat prestigiul Bisericii noastre. În acest sens, la 28 februarie 1950, în plin regim stalinist, din inițiativa Patriarhului Justinian, Sfântul Sinod a hotărât trecerea în rândul sfinților din calendar a mai multor ierarhi, cuvioși, martiri și mărturisitori români, precum și generalizarea cultului unor sfinți ale căror moaște se păstrează în țara noastră. Acest mare act de cinstire a sfinților din neamul românesc nu a fost realizat din orgoliu, ci pentru că spovedindu-se la cunoscutul duhovnic părintele Cleopa Ilie, acesta, între altele, l-a întrebat: În calitate de patriarh v-ați îngrijit ca sfinții din neamul românesc să capete cinstirea ce li se cuvine? Iar el cu sfială a răspuns: Nu m-am îngrijit. Atunci părintele Cleopa a adăugat: Să vă îngrijiți, că asta face parte din datoria unui ierarh5. Dragostea Patriarhului Justinian față de Biserica lui Hristos i-a dat curajul să înfrunte regimul politic în pofida tuturor ame­nințărilor și să fie un apărător înțelept al Ortodoxiei în timpul comunismului.Apărător al unor personalități de mare valoare intelectuală sau artistică

Sunt nenumărate mărturii despre intervențiile Patriarhului Justinian în favoarea unor personalități ale vieții bisericești sau sociale din acea perioadă, intervenții care de multe ori au trezit suspiciunea autorităților comuniste.

A încurajat cercetările teologilor români, atât ale celor pe care regimul comunist îi considera „reacționari”, cât și ale tinerilor din noua generație, oferindu-le posibilitatea de a publica în revistele bisericești studii și articole de o mare valoare academică, apreciate și în zilele noastre. A păstrat în cercul său profesori de valoare ca: Dumitru Stăniloae, Ioan G. Coman, Nicolae Chițescu, Ioan Rămureanu, Ene Braniște, Liviu Stan, Nicolae Lungu și mulți alții. De asemenea, el a „recuperat” oameni erudiți, dar obstruc­ționați de regimul comunist, cum a fost cazul marelui bizantinolog academicianul Alexandru Elian.

În același timp, pentru restaurarea sau consolidarea unor importante biserici sau mănăstiri, Patriarhul Justinian a cooperat cu unii dintre cei mai de seamă arhitecți ai vremii: Ioan Mincu, Ștefan Berechet, Ștefan Balș, ori cercetători ca Vasile Brătulescu și Vasile Drăguț, pictorul Costin Petrescu, sculptorul Grigorie Dumitrescu, scriitoarea și artista în pictură Olga Greceanu, specialista în artă plastică Ottilia Oteteleșanu, pe care Patriarhul Justinian a numit-o consilier artistic al Patriarhiei Române și care a realizat, între multe altele, icoanele împărătești din Catedrala Patriarhală, lucrate în tehnica email la atelierele Patriarhiei Române.

 

Promotor al relațiilor Bisericii Ortodoxe Române cu Biserici Ortodoxe surori și cu alte
confesiuni creștine

Paralel cu bogata sa activitate administrativă, edilitară și cultural-misionară, într-o vreme de dictatură comunistă plină de restricții și presiuni asupra vieții Bisericii, Patriarhul Justinian a reușit, cu răbdare constantă și înțelepciune practică, să dezvolte legături apropiate cu celelalte Biserici Ortodoxe surori și cu alte confesiuni creștine. A reprezentat, cu demnitate și înțelepciune, Biserica Ortodoxă Română pe plan internațional, la întruniri panortodoxe și interortodoxe sau la întruniri intercreștine.

Foarte semnificativă a fost vizita reprezentanților majorității țărilor ortodoxe la București, în 28 februarie 1955, la festivitatea solemnă de proclamare a cano­nizării unor sfinți români, programată de Patriarhul Justinian odată cu împlinirea a 70 de ani de la recunoașterea Autocefaliei Bisericii noastre și a 30 de ani de la ridicarea ei la rang de Patriarhie. Un motiv în plus de a arăta regimului comunist că Patriarhul, împreună cu Biserica sa, este susținut din exterior la cele mai importante evenimente ale Bisericii6.

Dumnezeu l-a inspirat pe Patriarhul Justinian ca, în ultimii ani ai vieții, să-și pregătească locul de veci aici, la Mănăstirea Radu-Vodă din București, pe care el a salvat-o de la un destin tragic, a consolidat-o și a restaurat-o între anii 1968 și 1973, redându-i măreția și frumusețea de altădată. Pe crucea mormântului său, încastrată în zid, a cerut meșterului să scrie: „M-am luptat lupta cea bună! Credința am păzit! Am ajuns la capătul drumului vieții. De acum încolo, mă așteaptă răsplata dreptății, pe care mi-o va da Domnul, Judecătorul Cel drept, în ziua aceea” (cf. 2 Timotei 4, 7-8). Cununa dreptății, ca preț al luptei celei bune în viața pământească, i-a pregătit-o Însuși Hristos Domnul, Arhiereul Cel veșnic, în Împărăția cerurilor!

Întrucât simțim astăzi că, prin lumina vieții și a faptelor sale pilduitoare, Părintele Patriarh Justinian este tainic prezent în Biserica noastră ca o lumină peste timp și ca o călăuză spirituală, ne rugăm Domnului Iisus Hristos să așeze sufletul lui în locașurile sfinților Săi slujitori, în ­bucuria îngerilor, în lumina și iubirea Preasfintei Treimi.

Veșnica lui pomenire, din neam în ­neam!

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

Note:

1 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, „Cultura Teologică Românească”, Editura BASILICA, București, 2011, p. 284.

2 Arhimandrit Cleopa Ilie, arhimandrit Ioanichie Bălan, Viața monahală ieri și azi, în „Autocefalie, Patriarhie, slujire sfântă”, București, 1995, p. 392.

3 Ibidem, p. 393.

4 Pr. Pârvu Constantin, „Patriarhul ­Justinian – mărturii, fapte și adevăr”, EIBMBOR, București, 2005, p. 228.

5 Cf. Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, „Amintiri despre Patriarhul Justinian”, în volumul „Biserica în misiune”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 548.

6 Pr. Constantin Tudosă, „Patriarhul Justinian Marina (1948-1977)”, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016, p. 176.

 

Contact Us

We're not around right now. But you can send us an email and we'll get back to you, asap.

Not readable? Change text. captcha txt

Inserati termenul dorit si apoi apasati tasta Enter